Trădarea secretului spovedaniei: politică a ierarhiei

Există în ultimul timp un vădit interes pentru tema reprimării credincioşilor şi a grupărilor religioase în perioada regimului comunist. Din acest punct de vedere, cîteva lucruri pot fi susţinute fără temerea că cercetările ar putea aduce surprize. Întîi şi-ntîi, faptul că represiunea împotriva cultelor recunoscute şi a grupărilor religioase nerecunoscute a fost generală. Nu doar că regimul a teoretizat ideile sale ateiste, dar le-a pus în practică cu consecvenţă, afectînd viaţa unui număr considerabil de oameni, cei pentru care viaţa religioasă avea semnificaţie şi în consecinţă, îşi urmau credinţa, într-o formă sau alta, chiar în acele vremuri de restrişte.

Controverse nu au de ce să apară nici în legătură cu semnificaţia normelor şi măsurilor instituţionale ce vizau regimul general al cultelor. Decretul nr. 177/1948, care formaliza imixtiunea „legală“ a statului în activitatea comunităţilor de credinţă, explică de ce în fruntea cultelor nu puteau sta decît oameni ai regimului. Ministerul Cultelor – o structură a Securităţii, spun unii –, avea atribuţii în toate aspectele ce ţineau de viaţa cultelor, aşa încît în România comunistă putem vorbi cel mult de o tolerare a vieţii religioase, nicidecum de o autonomie a bisericilor etc.

Pe lîngă adevărurile cvasigeneral acceptate apar nuanţele. Numai cercetarea este în măsură să le pună în evidenţă sau, dacă au intrat în domeniul impresiilor, să le confirme sau să le respingă într-un mod convingător.1 Voi reproduce, în acest sens, cîteva scrisori adresate postului de radio Europa Liberă. Prima arată că trădarea secretului spovedaniei nu era doar urmarea slăbiciunii unor preoţi – cazul arhiepiscopului Albei şi Mureşului, Andrei Andreicuţ2 –, ci o politică a ierarhiei ortodoxe. Apoi, faptul că principala ţintă a represiunii – dintre cultele recunoscute de statul român – erau comunităţile religioase neo-protestante.

Cu privire la persecuţia religioasă a preotului ortodox român Gavrilă Ştefan

din satul Oreavu, comuna Gugeşti, judeţul Vrancea3

Preotul Gavrilă şi-a dedicat întreaga sa activitate slujirii adevărului şi dreptăţii. În predicile sale, preotul Gavrilă a demascat şi arătat adevărata faţă a ierarhiei bisericeşti ortodoxe. A arătat în mod deschis credincioşilor că preoţii ortodocşi sînt forţaţi de Securitate, prin ierarhi şi protopopi, să prezinte rapoarte lunare despre credincioşii lor, în scris, despre cele aflate la spovedanie şi despre toate mişcările celorlalte culte din localitate. Aceste rapoarte colectate de protopopi iau apoi calea Securităţii. Asta este în România principala misiune a preotului. Aceea de a spiona şi a raporta la ceilalţi.

Deoarece preotul Gavrilă Ştefan a refuzat categoric postura de denunţător impusă de ierarhi şi Securitate, au urmat presiunile, ameninţările, apoi pedepsele pentru că a rămas un slujitor demn şi curat al Altarului.

În predicile sale, preotul Gavrilă a cerut membrilor de partid să părăsească Biserica, deoarece nu se poate să ne închinăm în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi să fim membrii unei societăţi atee, tăinuitoare a lui Dumnezeu. În urma acestor predici, preotul Gavrilă a suferit prigoane din partea secretarului de partid şi a miliţiei din comună. Preotul Gavrilă are 7 copii, dintre care majoritatea erau atunci minori. Deoarece nu a renunţat la vederile sale, a fost luat şi anchetat de Securitatea judeţeană Vrancea şi bruscat de mai multe ori. El a fost caterisit şi dat afară din preoţie în cursul anului 1984. De atunci, preotul Gavrilă nu are nici un servici şi întreaga familie trăieşte în condiţii inimaginabil de grele.

În anul 1981, părintele Gavrilă s-a alăturat grupului de preoţi ortodocşi care a cerut eliberarea preotului Calciu din închisoare şi s-a declarat semnatar al scrisorii deschise a aceluiaşi grup privind soluţionarea unor drepturi legale ale bisericilor din România. Prin prezenta scrisoare, cerem Securităţii D-lui Ceauşescu să oprească prigoanele şi presiunile împotriva acestui demn slujitor al lui Dumnezeu, Biserică şi neam.

Deoarece părintele Gavrilă şi familia sa, în urma persecuţiilor la care au fost supuşi, au fost nevoiţi să depună cerere de plecare definitivă din ţară, cerem organelor de securitate eliberarea paşapoartelor necesare familiei preotului ortodox Gavrilă Ştefan, condamnat la moarte lentă, prin înfometare. Nu vom înceta acţiunile noastre pînă ce cazul acestui preot nu va fi rezolvat.

Semnat: în numele grupului de români şi americani ortodocşi în Statele Unite,

Preot Emil Ambruş-Cernat,

Statele Unite

Reprimarea religioasă

a vizat în primul rînd

bisericile minoritare

Reproduc în continuare o scrisoare trimisă Europei Libere de un credincios adventist. Sătul să îndure condiţia celui aflat printre „cei mai de jos oameni ai societăţii“, cel în cauză s-a hotărît în final să emigreze. Alex Ioniţă se explică istorisindu-şi viaţa, marcată de la vîrsta cea mai fragedă de apartenenţa sa religioasă, la care ţine şi pe care o apreciază prin argumente, în legătură cu ce consideră a fi „educaţia şsaţ morală deosebită“. Povestea marginalizării şi chinuirii acestui om e impresionantă. Să ne gîndim că, de fapt, este similară poveştilor unei mari majorităţi a credincioşilor adventişti, ca şi a martorilor lui Iehova, penticostalilor etc.

Un alt detaliu care merită notat este invocarea drepturilor. Alex Ioniţă nu pare interesat să califice situaţia sa în termeni politici, o face însă sistematic în raport cu pactele şi convenţiile internaţionale pe care îşi pusese semnătura preşedintele României. Nu este o excepţie. Şi alte scrisori aflate în arhiva Europei Libere demonstrează că persoanele aparţinînd unor categorii oprimate şi-au dezvoltat o înţelegere – şi, ca urmare, un limbaj – în termeni de drepturi şi libertăţi.

Iată scrisoarea:

Domnule Preşedinte

Nicolae Ceauşescu,4

Mă numesc Alex Ioniţă, născut şi trăit în Bucureşti. Îmi cer iertare pentru că folosesc această cale spre a mă adresa Dvs, însă nici unul dintre memoriile pe care vi le-am adresat pînă acum Dvs şi soţiei Dvs n-a ajuns probabil la destinaţie, pentru că eu n-am primit nici o confirmare şi nici un răspuns la ele.

Sînt căsătorit de 2 ani de zile cu Ioniţă Aurora şi am despus formularele pentru plecarea definitivă din ţară, în Austria, la data de 9 ianuarie 1980. Doresc ca măcar pe această cale să vă aduc la cunoştinţă situaţia mea, extrem de dificilă, în care am ajuns şi care avansează în pas cu trecerea timpului. Niciodată nu am avut, şi nici nu vreau să am, tangenţe cu politica. Nici nu am vrut să fiu scos în evidenţă prin ceva, vreodată, iară dacă acum am apelat la această cale spre a vă face cunoscut cazul meu, o fac pentru că nu am găsit înţelegere la nici unul din cei ce sînt puşi să rezolve astfel de probleme.

Cînd eram în armată, la 20 de ani, atunci cînd orice tînăr se simte stăpîn pe propriul destin, un superior mi-a spus: „E o ruşine să spui că tu eşti din Bucureşti. Faci pe conducătorul ţării de rîs!“ De ce credeţi că a spus aşa? Pentru că i-am spus că sînt adventist de ziua a 7-a. Şi de ce credeţi că doresc mai mult ca orice să plec din România? Am să vă înfăţişez pe scurt istoricul suferinţelor mele, care încep de cînd eram copil.

Părinţii mei mi-au dat o educaţie morală deosebită, fapt pentru care le voi păstra un respect cu totul deosebit întotdeauna; ei m-au învăţat de mic, conform principiilor Cultului creştin adventist, că ziua de odihnă ce trebuie păstrată este Sîmbăta. Nici nu vă puteţi imagina cît am avut de suferit de pe urma acestei convingeri! Batjocură din partea directorilor, a profesorilor, a colegilor, ba chiar bătăi şi alte pedepse. Dar eram mic şi nu ştiam ce înseamnă respectarea drepturilor omului, între care cel al conştiinţei şi al convingerilor religioase. Au trecut anii, şi la data de 2 iunie 1975 am fost încorporat. Niciodată nu am fost împotriva ideii de a-mi sluji ţara, de a-mi face datoria, de a depune jurămîntul! Am făcut totul, ba uneori pînă la epuizare; am acceptat orice batjocură, orice insultă, numai cu o singură rugăminte faţă de superiori: să mi se respecte conştiinţa, credinţa mea, conform căreia ziua mea de odihnă să fie sîmbăta. Dar în loc de înţelegere s-au luat măsuri drastice împotriva mea: din prima săptămînă de armată deja: 5 zile de arest, şi aceasta împotriva regulamentului care interzice pedepsirea soldaţilor înainte de depunerea jurămîntului. După aceea au urmat chinuri şi suferinţe de nedescris: de la arest şi bătaie la tuns de 9-10 ori, doar ca bătaie de joc. Am fost bătut şi cu picioarele de către tov. Căpitan Mohora de la Unitatea Militară 0731, subunitatea Oţelul-Roşu şi adus în starea unuia tratat mai rău decît un hoţ, ori criminal. Şi mă întrebam necăjit: unde sînt legile şi dreptatea în ţara noastră? De ce oare nu se respectă art. 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, act semnat de Domnia-Voastră, cu un angajament de respectare, desigur, şi în care se spune: „Nimeni nu va fi supus la torturi, pedepse, nici tratamente crude, ori inumane, sau degradante?!“

Dar ei nu s-au oprit aici. Am fost bătut şi scos la muncă forţată pe şantier. Mi se lega lopata de mîini sîmbăta, ca să lucrez, împotriva voinţei mele, aşa că eram obligat să fug în fiecare sîmbătă pe unde puteam, după care ştiam ce mă aşteaptă: 3, ori 5 zile de arest, după dispoziţia de moment a superiorilor mei. Cred că e destul să vă spun că am ajuns la numărul de 92 de zile de arest făcute în timpul serviciului militar, cu ori fără bătaie. Ba, am fost şi mutat disciplinar la UM 01755 Galaţi şi mi s-a întocmit şi dosar de trimitere în judecată în faţa Tribunalului militar pe lîngă aduceri în faţa unităţii pentru „purtări josnice“ şi neexecutare de ordin. Cred că numai Dumnezeu m-a ocrotit, căci totul s-a amînat de pe o zi pe alta, pînă au trecut cele 18 luni de armată şi am scăpat cu atît sperînd să nu mai am parte şi de alte necazuri.

Dar şirul necazurilor nu s-a oprit la acestea. La data de 20 iunie 1979 am absolvit liceul teoretic de filologie-istorie „Ion Creangă“, fapt atestat prin foaia matricolă nr. 1084/ 14.08.79; au trecut de atunci patru sesiuni de bacalaureat şi eu nu pot da examenul. De ce? Nu că n-aş fi capabil, ci pentru simplul fapt că începînd cu anul 1977 nu există o sesiune care să nu cuprindă în programarea examenelor o zi de sîmbătă! Cultul nostru este liber, recunoscut de stat prin Legea nr. 407/1946 şi prin Decretul Prezidiului MAN nr. 1203/14.11.50 art. 1, confirmate şi de semnătura Dvs, iar printre principiile de bază ale funcţionării Cultului există şi acela al respectării Poruncii a 4-a, privind ziua de repaus, sîmbăta. Or, eu, ca adventist de ziua a 7-a, îmi respect convingerea mea religioasă şi respect această zi. Oare noi nu putem să ne dezvoltăm potrivit capacităţilor noastre numai pentru asta? E ca şi cum ai zice: ai dreptul dar... nu se poate! Am alergat la toate forurile învăţămîntului la care am avut acces, însă zadarnic; nu am fost decît trimis de la Ministerul Învăţămîntului la Inspectoratul general, de aici la CC al PCR, la CC al UTC, apoi înapoi la minister, şi tot aşa, vreme de 3 zile, pînă a trecut sesiunea, după care mi s-a spus că anul acesta s-a terminat, dar să vedem la anul... ş.a.m.d. Eu întreb însă: Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului, apărută la Paris în 1960 şi ratificată prin semnătura celor în drept la noi, în 1964, este acceptată, fără a fi şi aplicată? Ori eu şi familia mea avem dreptul la viaţă numai teoretic, nu şi practic?

Problema pe care mi-o pun este că, după cîte ştiu bine, în altă parte a lumii libertatea religioasă există şi practic, nu numai teoretic! Am fi dorit ca amîndoi, eu şi cu soţia mea, să urmăm mai departe, să devenim ceva în societate, însă noi sîntem socotiţi doar gunoiul societăţii şi nu avem acces la studii decît prin compromiterea conştiinţei noastre. Printre libertăţile fundamentale ale ţării, ratificate de mîna Dvs, Tovarăşe Preşedinte Nicolae Ceauşescu, se numără: libertatea gîndirii, libertatea conştiinţei, libertatea religiei, a manifestării opiniei. Eu vă întreb, Domnule Preşedinte: ce bază au toate acestea, dacă există doar în scripte? Şi mai există o lege în care mi-am pus ultima speranţă a vieţii: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 12, şi Decretul nr. 212/oct.1974, în care se spune: „Orice om este liber să părăsească orice ţară, inclusiv, propria lui ţară...“ Vă rog ca măcar acestea să le faceţi să fie respectate întocmai!

Am motive destule ca să vă conving deci că situaţia mea e disperată şi că sînt hotărît în mod justificat să părăsesc ţara, orice şi oricîte aş suferi. Iată: sînt muncitor la ICRAL Herăstrău, sectorul 1 şi am un salariu tarifar de 1.754 lei lunar, bani ce sînt insuficienţi spre a trăi în România în timpul de azi. Şi poate n-ar fi asta problema cea mai grea, dar realitatea e următoarea: conform adeverinţei de salariu mediu nr. 12982/18.07.80, salariul mediu pe ultimele 6 luni ale anului mi-a fost de fapt de: 1.658 în ianuarie; 1.203 de lei în februarie; 505 de lei în martie; 800 de lei în aprilie; 1099 de lei în mai; iar în iunie – fără plată. Deci, pe o jumătate de an un total de 5.265 de lei! Spuneţi şi Dvs, Tovarăşe Preşedinte, dacă s-ar putea trăi în România cu 500, ori cu 800 de lei pe lună cînd preţurile la legume, fructe ori carne sînt mai mult decît piperate faţă de cîştigul nostru!? Din ce vrem să trăim noi aici? Nu ne putem apuca cu toţii de furat! Cale de ieşire din această situaţie nu există. Oi fi învăţat vreme de 13 ani la şcoală ca să ajung să dau toată viaţa cu... bidineaua?

Dacă tot am ajuns cei mai de jos oameni ai societăţii, daţi-ne drumul să plecăm din ţară şi să mergem în altă parte, chiar dacă ne riscăm existenţa, dar să scăpăm de batjocura la adresa credinţei noastre şi la simţămîntul de oameni toleraţi în societate! Aici am dreptul numai la muncă, şi aceasta într-un fel anume, căci neputîndu-mi continua studiile sînt sortit să rămîn pe loc, fără perspectiva de a mai promova. Eu nu vreau acest lucru, mai ales că lucrez de 11 ani la ICRAL Herăstrău, iar cînd m-am căsătorit şi am cerut şi eu locuinţă din fondul locativ de stat, am tot fost amînat, pînă cînd mi s-a spus clar: „Dvs, tovarăşe Ioniţă, nu aveţi prioritate, căci n-aveţi 5 ani de la căsătorie şi sînteţi sub vîrsta de 28 de ani.“ Eu am 25 de ani, deci: adio casă, mai ales că nu am decît un an şi ceva de căsătorie. Pentru ei nu contează dacă în aceşti 5 ani voi avea un copil, doi, ori cinci. Trebuie să ai răbdare vreme de 5 ani şi apoi... se va vedea! Problema cu cumpărarea de apartament nici nu o mai discut, căci cu asemenea salariu poţi avea doar belşug destul de... sărăcie. Şi, ca să vedeţi, Tovarăşe Preşedinte, că nu am cerut locuinţă pentru lux, ci din stringentă necesitate, vă voi spune că locuiesc într-o cameră de 9 m.p., la o mansardă, iar toţi cei patru pereţi ai camerei dau direct în exterior, plus că planşeul de jos nu are duşumea peste beton, astfel că e rece ca afară! Vara, temperatura în casă depăşeşte 35 de grade, iar iarna urcă doar cu foarte puţin peste cea de afară. Aşa că... vii de afară şi sări direct în pat. Cît priveşte bucătăria, ne-am improvizat în pod o semicameră din lemn unde soţia mea încearcă să gătească, vara sub căldura insuportabilă a acoperişului, iar iarna îndurînd capriciile necruţătoare ale frigului. Apa, cînd urcă la noi la mansardă, e un mare eveniment, lucru ce se întîmplă o dată, de două ori pe săptămînă iarna, căci vara nu urcă deloc din lipsă de presiune corespunzătoare. În rest, facem sport de zeci de ori pe zi, urcînd şi coborînd 3 etaje pe scările de lemn prin întuneric – căci electricienii au desfiinţat de tot firele, zicînd că nu mai rezistă la 220 V, ca în filmele cu imagini sărăcăcioase din ţările exploatatoare, ori slab dezvoltate. Despre dependinţe, în fine, nici nu mai pot vorbi. Între timp, soţia mea a devenit gravidă şi cu un copil născut în toiul iernii; în astfel de condiţii ce ne învăţaţi să facem, tov. Nicolae Ceauşescu?

Există o lege privitoare la condiţiile de locuit; există şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în care, la art. 25, se prevede că orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei lui cuprinzînd: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală... Dar ce ne facem noi doar cu aceste prevederi? Mi-a ajuns cuţitul la os şi nu mai doresc decît un singur lucru: să plec împreună cu soţia şi cu copilul cît mai curînd din ţară! Am depus, de aceea, preformularele pentru plecarea definitivă din ţară şi, din luna ianuarie 1980, tot scriu la memorii, fără rezultat. Iată de ce apelez acum la Dvs, cît şi la opinia publică mondială pentru ajutor.

În numele omeniei ce trebuie să existe între oameni, în numele prestigiului pe care-l aveţi, de om bun, vă rog să dispuneţi ca să ni se elibereze cît mai curînd paşapoartele pentru plecarea definitivă! Nu mai putem îndura şi aştepta! Dacă la 20 de zile după difuzarea acestei scrisori la Radio Europa Liberă nu vom primi paşapoartele, voi fi silit să încep greva foamei şi voi înştiinţa toate forurile competente de acest lucru. Nu e drept să se distrugă o viaţă de om nevinovat pentru că nu se respectă legea. Toţi sîntem oameni, toţi avem dreptul la viaţă, oriunde am fi şi oriunde am dori să trăim. Lăsaţi-ne să încercăm singura şansă pentru a vieţui şi în altă parte! E dreptul nostru! Avem unde ne duce: Cultul adventist de ziua a 7-a dispune de peste 4.000 de şcoli şi universităţi şi de peste 400 de spitale şi clinici unde ne vom putea trăi viaţa omeneşte. Vă rog încă o dată, Tovarăşe Preşedinte, nu ne răpiţi dreptul la viaţă! Înţelegeţi-ne şi daţi-ne drumul să plecăm!

1 Materialele au fost identificate în cadrul unui program de cercetare al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.

2 Vezi Gabriel Andreescu, „Păcatele arhiepiscopului Andrei Andreicuţ“, „Ziua“, 10 octombrie 2007.

3 Human Rights no. 165, March 22, 1986.

4 Human Rights no. 116, May 9, 1981.