WENDY DONIGER, născută  la 20 octombrie 1940, este succesoarea lui Mircea Eliade  la Catedra de Istoria Religiilor  a Univerităţii din Chicago. Ca discipolă a  lui Eliade, s-a specializat în istoria religiilor, predînd  această disciplină începînd cu anul 1978.

În viaţă fiind,  Eliade se bucura de recunoaştere unanimă, astfel încît, în 1983 i se va acorda titlul de prefessor emeritus, iar cu acordul consiliului profesoral, Catedra de Istorie a Religiilor se va numi Catedra „Mircea Eliade”. Imediat după moartea lui Mircea Eliade, catedra a fost preluată de Ioan Petru Culianu, iar dupa asasinarea acestuia, de doamna Wendy Doniger.

Principalul domeniu de cercetare al doamnei Doniger este hinduismul şi mitologia, inclusiv cea greacă, latină, ebraică etc. A scris mai mult de 30 de cărţi în domeniul mitologiei comparate – comparand, de pildă, miturile Indiei cu cele ale Greciei Antice – din care foarte multe au apărut  la Editura Universităţii din Chicago, sub semnătura Wendy Doniger O'Flatery. De asemenea, a tradus foarte mult din limba sanscrită.

Doamna Doniger are doua doctorate : primul în sanscrita, la Harvard University, celălalt în studii indiene, la University of Oxford.

Savanta şi profesoara americană este de părere că Mircea Eliade a făcut unele generalizări privind  mitul „eternei reintoarceri”, explicînd că această teză nu se aplică tuturor miturilor şi ritualurilor, ci doar multora dintre ele. În pofida criticilor care i se aduc, profesoara Wendy Doniger argumentează că majoritatea teoriilor lui Eliade sînt şi astăzi valabile, ca punct de pornire pentru studiul comparativ al religiilor. (Gabriel Stănescu)

 “Mircea Eliade era un om de ştiinţă, nu un lider public…”

 - Interviu cu profesor doctor Wendy Doniger, Chicago Divinity School – 

 Gabriel Stănescu: Stimate doamnă profesor Wendy Doniger, ştiu că aţi lucrat o perioadă cu Mircea Eliade la Divinity School. A fost întîlnirea dumneavoastră cu Mircea Eliade o coincidenţă norocoasa?

Wendy Doniger:  Da, bineînţeles, pentru că respectiva întîlnire mi-a schimbat viaţa complet, mi-a oferit o carieră cu totul nouă în istoria religiei.

      GS: Ce aţi apreciat cel mai mult la Mircea Eliade?

      WD:  Erudiţia sa nemaipomenită, dar şi bunătatea.

 GS: Cum se manifesta Eliade în prezenţa studenţilor lui?

 WD: Îi asculta totdeauna cu mare atenţie şi nu îi critica nici măcar atunci cînd nu erau foarte buni ori cînd se înşelau.

    GS:  De ce credeţi că nu a dorit să joace rolul unui guru în cazul celor care      se revoltau şi erau dezamăgiţi de ceea ce Eliade însuşi numea “instituţie”?

     WD: Mircea Eliade era un om de ştiinţă, nu un lider public. Dorea să fie lăsat în pace ca să citească şi să scrie, nu să spună el oamenilor cum trebuie să trăiască.

 GS: Aţi scris nişte articole despre Mircea Eliade, după moartea sa, ca istoric al religiilor. Sînteţi familiarizată cu toate scrierile lui, cu întreaga lui activitate din State. Aş dori să vă întreb despre contribuţia sa la dezvoltarea noii discipline academice: Istoria Religiilor.

 WD: Este o întrebare mult prea amplă pentru un chestionar de genul acesta. Dar cred că am reuşit să spun ceea ce am crezut eu în acele articole.

 GS: Ce ne puteţi spune despre această disciplină din State pînă la venirea lui la Divinity School?

 WD: Din nou, e o întrebare foarte complicată, pe care nu pot să o abordez aici pe scurt.

 GS: Care sînt principalele aspecte ale colaborării dumneavoastră cu Mircea Eliade?

  WD: El a fost lectorul disertaţiei mele de la Harvard, susţinută în 1968, şi a publicat apoi o versiune prescurtată a acelei disertaţii sub forma a două articole din revista sa, History of Religions, în acelaşi an. Aceea a fost, de altfel, prima mea publicare, debutul meu ca autoare specializată în istoria religiilor. După aceea, atunci cînd am venit la Universitatea din Chicago, în 1978, deci după zece ani, am predat la o clasă împreună cîţiva ani la rînd, iar el a continuat să fie colegul şi prietenul meu, mi-a dat cărţi şi ne citeam ce scriam fiecare, pînă foarte aproape de moartea sa, care s-a petrecut în 1986.

 GS: Sînteţi profesor de limba şi cultura sanscrită. Cum evaluaţi experienţa lui Mircea Eliade legată de plecarea şi şederea în India la cei douăzeci de ani ai săi?

 WD: Fără îndoială, acea experienţă de cînd era foarte tînăr i-a modelat, pentru totdeauna, întreaga înţelegere a religiei, în general, şi îndeosebi a religiilor indiene. Cartea lui despre “Yoga, nemurire şi libertate” este, după părerea mea, nu doar o carte foarte bună, ci şi cea mai bună carte de erudiţie a lui.

 GS: Profesorul Mac Linscott Ricketts mi-a spus că aţi cunoscut foarte bine familia Eliade. Cum era Mircea Eliade în viaţa lui particulară?

 WD: El şi soţia lui, Christinel, erau foarte fericiţi împreună, şi aveau foarte mulţi prieteni.  Se distrau foarte bine, şi era întotdeauna o mare bucurie să petreci o seară în compania lor. Cîteodată, se întîmpla să ieşim împreună la vreun restaurant sau chiar la filme.

 GS: Care dintre personele care îl vizitau mai des erau cele mai  apropiate familiei Eliade?

 WD: Dacă mă gîndesc bine, cred că Joseph şi Evelyn Kitagawa erau cei mai apropiaţi prieteni ai lor.

 GS: Ne puteţi spune cît timp îşi rezervase Eliade pentru scris şi cît pentru activităţile din cadrul universităţii?

 WD: Cînd l-am cunoscut eu, era deja la o vîrstă destul de înaintată, şi nu mai preda aşa de mult ca înainte, poate trei cursuri pe an, dar în rest scria, scria mereu foarte mult.

 GS: Mulţi dintre studenţii lui Eliade au devenit profesori de Istoria  Religiilor la alte universităţi de prestigiu, dezvoltînd extraordinar acest domeniu de erudiţie şi cercetare în Statele Unite. Aţi putea aminti măcar cîţiva dintre ei?

 WD:  Bineînţeles! Mă gîndesc la, de pildă, David Carrasco, Bruce Lincoln, Alf Hiltebeitel, David Knipe, Charles Long, Norman Girardot, Mac Linscott Ricketts, William LaFleur, dar sînt doar cîteva nume care îmi vin acum în minte, în realitate, sînt mult mai multi!

 GS: Ce ne puteţi spune despre prezenţa lui Ioan Petru Culianu la Universitatea din Chicago? Ce cursuri şi seminarii a susţinut?

 WD: Culianu a predat magia şi religiile din perioada renascentistă, dar asta pe lîngă foarte multe alte discipline; Culianu a avut o paletă extraordinar de diversă.  

 GS: Este astăzi Eliade suficient interpretat şi tradus în lume?

 WD: Mult, de fapt, pot spune că foarte mult! Şi sînt toate motivele ca lucrurile să stea aşa.

 GS: Credeţi că în arhiva lui Eliade, în care profesorul Ricketts a descoperit Jurnalul Portughez, între timp editat şi tradus şi în româneşte, mai sînt şi alte manuscrise de interes pentru cei care cercetează opera acestuia?

 WD: Da, aşa cred. De fapt, ştiu foarte bine că există.

(În româneşte de Olimpia Iacob)

Interviu de Gabriel Stănescu