„Orasele noastre sint foarte murdare, neingrijite, nu mai exista spatii verzi, se construieste anapoda, nimeni nu mai are grija de monumente... Uite, munti de gunoaie... Nu stiu ce pazesc primarii! Unde se duc fondurile?“, peroreaza un amic intelectual. Lasa in jos geamul masinii si arunca paharul de plastic plin cu mucuri de tigara. Pe acelasi drum pleaca si pachetul mototolit.
„Se circula absolut infernal... Daca nu esti atent, te calca nebunii pina si pe trecerea de pietoni...“, se plinge o doamna eleganta si tisneste de linga mine, cit pe ce sa alunece pe tocuri, trece strada pe rosu, in fuga, sa prinda autobuzul in statie.
 „E incredibil... Nimeni nu respecta termenele stabilite, toti intirzie, nu te poti baza pe ceea ce promit... O harababura generalizata, n-am mai pomenit o asemenea neseriozitate...“, constata Y, ajungind cu 40 de minute mai tirziu la intilnirea fixata. „{tiu ca azi trebuiau predate, dar n-am avut vreme sa fac documentele. Poate saptamina viitoare...“
„Noi incurajam in primul rind competenta. Dorim sa promovam persoane tinere, care cunosc foarte bine citeva limbi straine, persoane dinamice... sa ne reprezinte cu cinste... Ai sa vezi, vom schimba sistemul din temelii!“, declara un diplomat tinar. Începe ceremonia, domnia sa nu gaseste in buzunare foaia cu traducerea frazelor ce trebuie rostite. Se opreste dupa primele cuvinte si asteapta ajutor din sala.
La hotel, o doamna atasata, cu experienta, absolventa de limbi slave, are nevoie de talmaci pentru a afla ce camera i-a fost rezervata.
„Presa straina nu reflecta cum ar trebui activitatea noastra... Sint inchisi, opaci, rauvoitori... acelasi stereotip negativ...“, sint dezamagiti niste oficiali romani. La trei dintre „actiunile“ lor – atit stiu – nu a fost invitat nici un ziarist.
„Ce ati facut dumneavoastra, concret, pentru promovarea imaginii Romaniei? Sau nu va intereseaza? Nu mai aveti pic de patriotism? Cum ati luptat impotriva imaginii negative a romanilor?“ Domnul care lanseaza aceste intrebari, pe un ton vehement, a lucrat multi ani intr-o ambasada. Eu sint profesor.
„Se risipesc absolut aiurea banii publici, pe manifestari pseudoculturale, fara nici un ecou in strainatate... Pur si simplu se plimba oamenii prin lume, cu familiile lor...“, mi se adreseaza, in treacat, un domn din „diplomatia culturala“. S-a terminat intilnirea culturala romaneasca, la care au participat organizatorii si vreo sase studenti. Sotia domnului „diplomat cultural“ aduce copilul de la toaleta. Si potriveste fularul la git. A inceput sa bata un vint rece.
„Ne lipsesc traducatorii buni, specialistii...“, se plinge un  om de cultura si universitar roman, invocat adesea pentru seriozitatea intreprinderilor sale. Nu vede nici un impediment in faptul ca texte ale autorilor central-europeni, scrise in sirba sau ceha,  sint „traduse“ din engleza de catre colaboratorii sai.
„Tot mai multe teze de doctorat sint absolut penibile, ilizibile, scrise agramat... Lucrarea asta ar trebui respinsa, nu are nici cea mai mica logica...“, este indignat un profesor reputat, presedinte al unor comisii nationale, membru in multe altele, inainte de a intra in amfiteatru si de a anunta candidatului si publicului verdictul: „... se acorda titlul de doctor in... cu calificativul foarte bine...“ Se cinta, in final, Gaudeamus.
„X si-a falsificat in mod grosolan CV-ul, a inventat grant-uri la care ar fi participat, a uns pe cine trebuie, si-a republicat textele sub alte titluri... Autoplagiat nesanctionat de nimeni!“, izbucneste un universitar dupa ce-a iesit de la sedinta in care a fost acceptata, in unanimitate, scoaterea la concurs a unui post de profesor. „Pentru“ X, desigur.
„Culturii române ii lipsesc lucrarile fundamentale si aceasta ramine o mare problema... Nu avem inca o buna istorie a literaturii romane, nu avem sinteze, nu avem cu ce sa ne prezentam in fata publicului strain... Spiritul de improvizatie, scrisul dupa ureche, fara rigoare domina... La noi nu se construieste nimic in mod serios, vesnicul adamism romanesc...“, sustine (in aplauzele asistentei) un autor apreciat pentru incisivitatea sa, la lansarea ultimului sau volum de articole de ziar.
Sn timpul comunismului – cind exista, cum se stie, cenzura – multi critici literari si scriitori au facut compromisuri: unele inacceptabile, altele mari si foarte mari, altele mai mici. Unii fosti detinuti politici au cedat si au semnat angajamente cu Securitatea. Snaintasii au fost aspru sanctionati pentru faptele lor de catre confratii mai tineri. Dar, pe cit de curajosi cu „mortii“ se dovedesc acestia din urma, pe atit de catifelati si de blinzi devin cu autorii din generatia lor si cu persoanele care detin anumite functii, impart premii si pot hotari „consacrarea“ cuiva. Nu cred insa ca istoria si sociologia literaturii se vor ocupa, cindva, de „cenzura de universitate“, „cenzura de editura“ sau „cenzura de generatie“.
Multi comentatori educati scriu pamflete impotriva vulgaritatii crescinde din spatiul public romanesc. Se declara aparatori ai drepturilor omului, dar aluneca frecvent inspre atacul la persoana. Sint sustinatori ai democratiei, dar nu simt nevoia sa citeasca si legile inainte de a-si exprima opiniile si trairile. Daca le-ai reprosa ca au iesiri anticonstitutionale sau ca nu sint straini de calomnie, te-ai dovedi o persoana lipsita de gust.
„Cum ati traduce in polona «lichea» si «cioflingar»?“, ma intreaba la curs P., un student din anul al treilea. „Dar «smecher, latrator, ciufut, gaozar, otreapa, scirba, tata»“? „Ce inseamna «matrapazlic», «sforarii», «minarii»  si «pechinezi culturali»? Nu inteleg nici «a-si da la gioale» si «a-si da poalele peste cap»“, intervine si O. „{titi, am inceput sa citim presa romaneasca pe internet... E greu, nu sint puse diacriticele...“