Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.873
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.672
ON: 0 membri / 1 musafiri
Total hituri: 551.125
Total vizitatori unici: 216.328

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
Editorial

Identitati problematice (I)

Gabriela Gavril

Cind se discuta despre destalinizarea inceputa in 1956 in tarile Europei Centrale si de Est sau despre miscarile de rezistenta, despre intelectualii critici si disidenti, Romania este mentionata in genere ca o exceptie. Aici sistemul si-a pastrat pina tirziu trasaturile totalitare, nu s-au constituit grupuri intelectuale de opozitie ca in Polonia, in Ungaria sau in Cehia, nu au existat initiative reformiste pornite chiar din rindurile partidului comunist, nici sindicate libere precum Solidarnosc, in pofida initiativei aproape singulare a lui Vasile Paraschiv. Daca in Polonia – din 1956, anul revoltelor de la Poznan, si pina la negocierile de la „Masa Rotunda“, din 1989 –, intelectualitatea de diverse orientari, sprijinita de Biserica catolica, a exercitat presiuni asupra sistemului, a fost implicata in miscarile anticomuniste, in Romania, cu exceptia detinutilor politici si a putinilor disidenti, anticomunismul intelectual a fost mai degraba un fenomen postcomunist.
Conversia nomenclaturii in urma revolutiei din 19891, dar si nevoia de legitimare a unei intelighentii marcate de complexul tacerii, al pasivitatii de dinainte de 1989 au facut ca opozitia anticomunist/ (neo)comunist sa fie nucleul disputelor si al infruntarilor si sa devina elementul esential al constructiilor identitare. In Polonia, unde astfel de infruntari avusesera loc in anii ’70, iar delimitarile politico-ideologice se conturasera in deceniul al noualea – instaurarea legii martiale de catre W. Jaruzelski provocind radicalizarea pozitiilor –, imperativul anilor ’90 a fost cel economic. Planul Balcerowicz viza democratizarea prin reconstructia economiei, miza pe reguli economice, facindu-si un program din limitarea luptelor politice. Unii comentatori, printre ei si critici ai liberalizarii radicale, au sustinut ca s-a produs atunci o depolitizare in exces a intregului proces de reforma economica, elita care s-a bucurat de o deosebita libertate pe fondul vidului de putere asumindu-si si aplicind masuri de modernizare in numele „logicii de fier a progresului“ sau al necesitatii conformarii la normele europene, fara a recurge la consultari, la dialogul cu partenerii din opozitie.
In cazul Romaniei, situatia nu numai ca a fost inversa – s-a ajuns la o politizare excesiva a scenei publice –, dar a cunoscut si o distorsiune temporala, din moment ce comunismul era combatut dupa revolutia care, strict tehnic, l-a inlaturat. Teoria loviturii de stat sau proclamarea „confiscarii revolutiei“ au fost deseori invocate si au parut a rezolva anacronismul luptei anticomuniste si al „neodisidentei“ in postcomunism (inteles ca neocomunism). Vorbim de „politizarea in exces“ a spatiului public imediat dupa decembrie 1989, dar poate mai nimerit ar fi sa ne referim la hegemonia unor teme, deoarece rareori am asistat la o infruntare propriu-zisa intre viziuni politice bine definite, in numele unor valori asumate, obisnuita fiind generalizarea unor practici si difuzarea unor scheme retorice in aproape toate mediile. E destul sa ne amintim cum publicatiile din majoritatea localitatilor au devenit (literal) peste noapte „libere“ si aproape toti editorialistii, toti colaboratorii vechi sau de ocazie compuneau pamflete impotriva dictatorului executat. Anticomunismul/ anticeausismul carnavalesc a acoperit vocile putinilor disidenti si le-a facut aproape irecognoscibile, mai ales ca se folosea de aceleasi strategii discursive ale denuntarii, ale condamnarii. Acest lucru a fost cu putinta pentru ca, pe de o parte, disidentii (multi dintre ei din mediile artistice) nu aveau experienta in construirea unor platforme social-politice si, pe de alta parte, pentru ca solidarizarea din interior cu ei a fost destul de redusa in timpul comunismului. Protestele anticomuniste au imbracat mai curind o forma literaturizanta, excesiv personalizata decit una a gindirii politico-economice2 si au fost slab sustinute chiar de catre intelectuali.
In 1956, in Polonia incetase – in opinia lui A. Walicki – sa mai fie un regim totalitar; o generatie ce fusese initial sedusa de utopia sovietica se „trezeste“. Multi dintre cei care la inceput se apropiasera de idealurile stalinismului (Leszek Kolakowski, Tadeusz Konwicki, Adam Wazyk s.a.) ajung sa-l critice virulent, sa intre in conflict cu puterea comunista, sa joace un rol important in relansarea dezbaterilor politico-ideologice. Realismul socialist incepe sa fie atacat, se simte o usoara liberalizare in arta – pot fi urmarite acum filme, spectacole ce fusesera interzise cu citeva luni in urma, se initiaza discutii destul de aprinse pe marginea politicii culturale a vremii. In deceniul al saselea, scriitorii se mobilizeaza impotriva cenzurii si reusesc sa se faca auziti in tara si in Occident. Proiectele de modernizare discutate in cercurile opozitioniste din Polonia in anii ’70 – ’80 au avut, desigur, incongruentele si naivitatile lor, au fost contrazise in buna masura de evolutia realitatii, dar meritul lor este incontestabil: au marcat depasirea criticii negative a sistemului prin articularea unor directii de gindire si de actiune sociala si politica. Cei din KOR s-au concentrat asupra construirii societatii cetatenesti, altii au insistat asupra importantei pietei libere si a reformelor economice. Spre exemplu, grupul liberal de la Gdansk din jurul publicatiei „Przeglad Polityczny“, infiintata in 1983, analiza inca de atunci posibilitatile de reformare a sistemului polonez pentru trecerea la economia de piata si sustinea necesitatea implicarii politice a intelighentiei. Principiile liberalismului, dar si ale social-democratiei, viziunea cercurilor intelectuale catolice si ale sindicalistilor fusesera dezbatute in societatea poloneza aproape pe toata perioada comunista. Sa mai amintim ca, mai bine de cincisprezece ani, au functionat pe teritoriul Poloniei publicatii si edituri „subterane“, de opozitie, care au impus alte criterii, alte ierarhii, alt stil decit cele oficiale si au exercitat o influenta profunda asupra autorilor si a cititorilor lor. Numai in 1982 au aparut peste 800 de gazete clandestine3.
Intelighentia romaneasca a fost mai degraba luata prin surprindere de prabusirea comunismului si nu dispunea, cum sublinia si M. Sora in dialogul sau cu S. Antohi, de proiecte de viitor, pentru functionarea in postcomunism. De aceea, retorica rupturii totale de comunism – desi actiunile propriu-zise de opozitie la totalitarism au avut un caracter izolat – devine, in pofida aporiei continute, principala forma de legitimare si elementul central al constructiilor identitare. Asadar, mai mult decit in alte tari fost comuniste, intelighentia romaneasca s-a gasit dupa 1989 intr-un impas identitar. Pentru ca nu se putea revendica de la o revolutie precum cea din Ungaria, din 1956, sau cea din 1968, in Cehia, pentru ca nu avea in trecutul recent miscari de masa anticomuniste, cum au fost cele organizate de Solidarnosc, a imbratisat ideea „renasterii“ dupa 22 decembrie 1989 – data cu valoare inaugurala. Desi, cu exceptia detinutilor politici, nu suportasera teroarea stalinista a anilor ’50, nici experienta Gulagului si au facut parte intr-un fel sau altul din structurile sistemului comunist, multi intelectuali publici au ezitat/ ezita inca sa-si asume aceasta componenta a identitatii lor multiple.


1 In 1989, in organismele provizorii de conducere a Romaniei o pozitie dominanta ocupau membrii nomenclaturii (marginalizati in ultimul deceniu) si reprezentantii valului al doilea al elitei comuniste, in vreme ce opozantii regimului Ceausescu, care fusesera in fapt izolati in timpul comunismului, au indeplinit un rol mai curind decorativ (vezi Raluca Grosescu, „Conversia elitelor comuniste din Romania in perioada de tranzitie“ in Mobilitatea elitelor intelectuale, coord. M.D. Gheorghiu, M. Lupu, Ed. Paralela 45, 2008, pp. 299-338).
2 „E, de altfel, semnificativ faptul ca nici una din reactiile disidente sau de opozitie la regimul comunist din Romania nu a luat forma unei reflectii politice sistematice.“ (Cristian Preda, Modernitatea politica si romanismul, Ed. Nemira, 1998, p. 159)
3 Vezi „Wirtualna Czytelnia Bibuly“ – www.encyklopedia-solidarnosci.pl