Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.873
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.672
ON: 0 membri / 3 musafiri
Total hituri: 553.196
Total vizitatori unici: 217.235

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
Dosarul Marino. Atitudinea in timpul anchetelor (I)

Dosarul Marino
Atitudinea in timpul anchetelor (I)

Gabriel Andreescu

Sub ancheta
Adrian Marino a fost arestat la 28 februarie 1949. A urmat o lunga ancheta, in spatele gratiilor, in stilul epocii. Capitanul magistrat Tronici Alexandru, procuror militar pe linga Parchetul Militar Bucuresti, a ordonat la 19 septembrie 1950 trimiterea in judecata a membrilor grupului Tineretului Universitar National Taranesc initiat de Ioan Barbus, Adrian Marino si altii, iar la 19 octombrie 1950, Tribunalul Militar Bucuresti Sectia a II-a, format din completul lt. col. mag. Mihailescu Pascal, maior magistrat Fanica Gheorghe, capitan Radu Haralambie, lt. maj. Iordache Constantin, lt. Rosioru Constantin i-a condamnat in unanimitate pe Barbus Ioan la 15 ani, pe Adrian Marino si citiva colegi din lot la 10 ani munca silnica pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, conform art. 209, pct. 3 C.P.1.
La 24 octombrie 1950, Adrian Marino a declarat recurs cu urmatorul argument: „Consider ca atita timp cit nu s-a demonstrat ca asociatia din care faceam parte avea un caracter fascist, militar sau paramilitar, hotarirea este nula.“2 Nici in textul recursului, nici in materialele finale ale procesului nu gasim vreo renegare a convingerilor politice, ori apelul la clementa. Demersul a fost inutil.
Scriitorului, angajat din septembrie 1948 referent la Asezamintele Culturale Nicolae Balcescu, i se documentase implicarea in doua actiuni de grup corelate. Prima era initiativa de infiintare, sub conducerea lui Ioan Barbus, a Organizatiei Tineretului Universitar National Taranesc. Principalele „vinovatii“ identificate de procuror si enuntate in referatele de sinteza sint analizarea si imbunatatirea unor texte ideologice ale PNT; multiplicarea lor; recrutarea unor membri din Iasi, intre altele, pentru finantarea actiunii TUNT; participarea la sedinta din 4 februarie 1949, cind s-a anuntat contactarea miscarii legionare; incercarea de a scoate ziarul Dreptatea in ilegalitate; tentativa de a fugi din tara in toamna anului 1948; incercarea de prevenire a unor colegi, prin intermediari, sa ascunda materialele compromitatoare si sa fuga, pentru a nu fi arestati3.
A doua cercetare deschisa impotriva lui Marino, documentata intr-o alta serie de volume ale dosarului penal, era determinata de initierea, impreuna cu alti 11 inculpati, a „Organizatiei subversive a Partidului National Taranesc Manist, din Iasi, condusa de Gheorghe Traian, Adrian Marino si Petre Andrei, organizata a avea drept scop rasturnarea regimului democrat din R.P.R. prin forta, iar in cazul unui conflict armat intre URSS si Anglo-Americani urmau sa treaca la acte de teroare ocupind autoritatile de Stat.“4 Adrian Marino apare ca persoana de legatura intre grupul din Iasi si curierul Centrului PNT din Bucuresti.
Comportamentul sau dupa arestare si apoi dupa condamnare este pus in evidenta, sau se deduce, din doua tipuri de documente. Pe de o parte, din cea ce scriu anchetatorii, analistii oficiali sau informatorii despre el. Apoi, din procesul-verbal al interogatoriilor si din declaratiile luate in timpul anchetei. Primele fac uneori arestatului mici portrete, utile, probabil, in cursul investigatiei. O nota contrainformativa din 13 aprilie 1949, reluata in diferite documente, il caracterizeaza pe Adrian Marino in felul urmator: „…desi a fost un national taranist prin convingere, lucrind la Iasi cu profesorul Ioan Botez, nu a fost un activist declarat si membru recunoscut ca atare in scriptele partidului national-taranesc. Inzestrat cu talent de a scrie, pregatit, este o fire oarecum exaltata, influentabil usor si plin de sine. In Bucuresti, in ultimii ani, a dus o viata de mizerie.“5
 Multe asemenea crochiuri i se deseneaza in timpul domiciliului obligatoriu din Latesti. Voi reveni.

Cum poti sa-i protejezi pe altii?
Cum arata a fi Adrian Marino in timpul acelor grele incercari? Nu apar in documentele de ancheta inscrisuri care sa il descrie drept acuzat devenit acuzator, ca in legendele despre diferiti eroi politici. Pagini intregi reproduc raspunsurile lui la intrebari, iar ele descriu fapte care implica, inerent, colegi din grup. Declaratiile devin automat probe in dosarul acestora, de unde tentatia unora sa vada in ele un comportament cu fisuri.
E greu probabil, pentru cineva care nu a trait experienta unei cercetari a Securitatii, sub amenintarea unei condamnari grele, sa perceapa cit de artificiala este postura unei confruntari romantice cu ofiterii anchetatori. Arestatul are de raspuns la intrebari in fata unor persoane care detin nu doar puterea de a decide asupra vietii lui, dar si legitimitatea oficiala de a o face – chiar daca provenind de la un regim „ilegitim si criminal“ –, recunoscuta in fapt si perceputa subconstient de cel in cauza. Anchetele se succed: cind anchetatorii elimina, cu grija, orice sugestie posibila privitoare la ce cunosc, cind pun in fata anchetatului probele – fie acestea documente semnate de acuzat, fie declaratii ale celorlalti acuzati ori ale unor martori. Iar arestatul scrie, scrie, scrie… El se simte obligat sa dea o expunere credibila a ceea ce s-a intimplat, una coerenta si rezistenta la chestionari, fie ea istorisire adevarata, falsa partial ori in intregime. In final, o va face in functie de resorturile adinci ale fiintei sale: dorinta de a se scapa pe sine, sau devotiunea de a-i salva pe altii; vointa de a rupe legatura cu trecutul, ori puterea de a-si pastra demnitatea. E nevoie de o adevarata hermeneutica a dosarelor de penitenciar pentru a desprinde atitudinea globala a cuiva. Si mai este nevoie de o mare atentie la detalii.
Privind cu atentie, se poate surprinde ca Adrian Marino incearca initial sa ascunda implicarea oamenilor pe care tocmai el ii mobilizase. In declaratia din 26 aprilie 1949, in care i se cer date despre Traian Gheorghiu, legatura lui din Iasi, el scrie: „Nu cunosc activitatea acestei organizatii, nici lista membrilor sai. Din informatiile mele, aceasta organizatie n-avea nicio legatura cu dl. I. Barbus.“6 In elaborata sa carte despre Adrian Marino, Simona-Maria Pop sintetizeaza prima faza a anchetei astfel: „Necunoscind meticuloasele mecanisme ale Securitatii si procedeele folosite de aceasta in vederea anchetarii unui caz, nebanuind ca toate persoanele cu care a intrat in contact au fost deja interogate, dosarul sau personal fiind completat cu amanunte la care el nu s-ar fi gindit niciodata ca ar avea legatura cu activitatile sale ilegale, Adrian Marino mizeaza pe faptul ca faptele sale nu sint cunoscute in intregime de anchetatori, incercind sa fie cit mai evaziv si evitind orice acuzatii la adresa unor persoane.“7
In fata evidentelor, nu va putea decit sa recunoasca. De altfel, dosarele sale abunda de hirtii care indica si rolul sau, si al celor care le primeau. Dau exemplul unui biletel de atentionare, caci conteaza si pentru a intra in atmosfera mesajelor din acele timpuri, in acele contexte:
„Draga Piki slui Petre Andreit
Asculta toate instructiunile orale date de aducatorul acestui bilet. Toti amicii tai trebuie sa se puna de acord cu instructiunile cari ti se vor da. Mare atentie in miscare intrucit exista pericol de filaj in ceea ce te priveste. Imprastie toate textele expediate, cu exceptia textului batut la masina, care trebuie pus la loc sigur. Toate miscarile viitoare vor fi coordonate de aducatorul acestui bilet, care trebuie ascultat cu toata increderea. Eventualele instrumente ale amicilor trebuiesc de asemenea organizate de aducator. In caz de pericol, ascunde-te. Adrian“8 Securitatea detinea si lista de parole.
Adrian Marino incearca sa-i acopere si mai departe, cit era posibil, pe inculpati, iar pentru a surprinde grija scriitorului, tot detaliile ajuta. Iata un raspuns la interogatoriul din 5 noiembrie 1949: „Domnia sa sGh. Budurcat mi-a raspuns ca va reflecta la aceasta propunere si ca va proceda in consecinta. Pina la data arestarii mele n-am primit nicio suma de bani de la domnia-sa, semn ca nu a avut de gind sa sprijine ceea ce ii propusesem.“9 Relevanta nu este negarea primirii banilor, ci accentul pe care tine sa-l adauge („semn ca nu a avut de gind…“), in conditiile in care atmosfera unei anchete nu invita deloc acuzatul la emiterea de interpretari in beneficiul altuia.
Uneori, o informatie despre alt anchetat este contrabalansata printr-o caracterizare pozitiva: „Dl. Barbus mi-a marturisit ca bani ar fi putut obtine de la diversi agenti straini, dar pe care i-a refuzat din considerente patriotice (subl. m.).“10 Acolo unde nu apar evidente contrare, raspunsul tipic al lui Adrian Marino a fost: „Nu stiu ca X sa fi desfasurat vreo activitate potrivnica regimului…“.
Urmatorul material de ancheta este si mai clarificator pentru atitudinea lui Adrian Marino. Criticul a fost intrebat despre un articol „defaimator“ scris spre a fi publicat in Occident. El confirma ca ii apartine si asuma integral ideea si realizarea lui. Insa, in cursul anchetei apar lucruri noi: legatura din Iasi, Traian Gheorghiu, se implica singur in poveste spunind ca Marino i-a cerut sa scrie el, initial, un asemenea material. Avind in vedere divergenta declaratiilor se stabileste o confruntare intre cei doi, la 5 iunie 1952. In fata sbl. de securitate Radu Dumitru, Traian Gheorghiu declara din nou ca Adrian Marino i-a propus scrierea articolului si trimiterea lui printr-un francez (Candall)11. La care Marino raspunde:
„Declar ca cele declarate de Traian Gheorghiu sint adevarate, adica eu i-am propus sa redacteze sarticolult… si ca dinsul a refuzat propunerea mea schimbind discutia.“12 Intr-o declaratie din ziua urmatoare, el insista ca Traian Gheorghiu nu i-a dat nicio idee si niciun sfat cu privire la redactarea articolului, si nici referitoare la scoaterea acestuia din tara, desi din declaratiile lui T.G. va rezulta ca acesta ii vorbise de doi americani pe care-i poate contacta sa-l ajute.

Sinceritati in ancheta
Avind in vedere aceasta evidenta atitudine a lui Marino, de a evita sa scrie ceva ce putea sa incrimineze alte persoane, mi s-a parut neasteptata declaratia lui din 24 aprilie 1952, de fapt un interogatoriu, cind trebuia sa explice de ce a dat unui preot catolic sa-i bata la masina articolul „defaimator“ despre care era vorba mai sus. Iata succesiunea de intrebari si raspunsuri:
„Intrebare: Cine ti-a dat sarcina sa faci acest articol si in ce scop?
Raspuns: Redactarea si initiativa acestui articol imi apartin mie, din dorinta de a informa, fie si in modul acesta fragmentar, asupra situatii literelor si culturii noastre de dupa 23 august, opinia publica din strainatate si din Franta, in special.“ ...
„Intrebare: Ce activitate contrarie regimului desfasura preotul Matei Dumitru si impreuna cu cine?
Raspuns: La acea data, in vara anului 1948, nu aveam nici o informatie precisa despre activitatea contrarie regimului a preotului Matei. Am avut insa o banuiala ca preotul Matei desfasura o actiune de propaganda catolica si de legatura intre parohiile catolice din Moldova…“13 Iar mai departe, Marino se refera chiar la faptul ca preotul Matei i-a vorbit de necesitatea unei lupte de rezistenta impotriva comunismului.
Cum am aratat, cei anchetati se simt obligati sa confirme in scris informatiile despre care ofiterii detin probe, sau despre care banuiesc a fi cunoscute de organe. Or, in dialogul amintit, Adrian Marino face trimiteri la banuieli asupra atitudinii ostile a preotului catolic, ori la sustineri ce tin de discutia lor privata, fapte, ca sa spunem asa, evanescente, ce nu au cum sa fie „in posesia Securitatii“.
Si atunci? De ce ar fi facut Adrian Marino o exceptie de la felul sau de a fi in ancheta? O sugestie posibila pentru interpretarea „sinceritatii“ neobisnuite a criticului este oferita de alta secventa a interogatoriului:
„Intrebare: A cui a fost propunerea ca articolul defaimator sa fie batut la masina de scris a Episcopiei Catolice?
Raspuns: Propunerea de a bate acest text la masina imi apartine strict personal.“14 Iar mai departe Marino subliniaza ca nu a mai aratat articolul niciunei persoane in afara celor doua implicate, preotul Matei si un francez care pleca din tara.
„Intrebare: In ce calitate vi l-a prezentat pe preotul Matei Dumitru acest d. Buby Ludvig?
Raspuns: D-l Buby Ludwig mi l-a prezentat in calitate de preot catolic distins in Iasi, cu ocazia unei plimbari… Preotul Matei Dumitru mi-a devenit simpatic prin personalitatea sa vie si prin agerimea fizica a persoanei sale, cu atit mai mult cu cit apartinea unei biserici, dupa opinia mea, persecutata de regimul actual.“15
Deci iata, Marino tine sa isi exprime in fata anchetatorilor simpatia pentru un om din cel putin trei motive de blamat pentru ei: era preot, era catolic, era implicat in actiuni impotriva regimului. Apoi, isi exprima opinia cu privire la persecutarea bisericii minoritare. In sfirsit, minte in chestiunea persoanelor informate despre articolul pe care-l scrisese – caci erau si colegi in cunostinta de cauza, printre ei, Traian Gheorghiu – implicind un francez ce plecase din Rom=nia si pe Dumitru Matei. Oare nu cumva Marino isi permisese „sinceritatile“ intrucit preotul catolic fugise si el peste hotare? Am cautat sistematic prin cele sapte plus paisprezece volume ale dosarelor penale in care apare A.M. si nu l-am descoperit intre cei anchetati ori condamnati pe Matei Dumitru. Avind in vedere ca dosarele adauga, pagina cu pagina, interogatoriile celor implicati in actiunile grupurilor din Bucuresti si Iasi, ar fi fost de asteptat ca Dumitru Matei sa apara intre acuzati. Concluzia ar fi ca Marino a trecut peste limbajul protectiei stricte in cazurile celor ce scapasera de bratul lung, dar nu lung de tot, al Securitatii.
Mindru si/sau demn
Nu doar efortul de a proteja colegii este bine confirmat de documentele anchetei. Ci si mindria in fata ofiterilor ce-i tineau viata in mina, atitudine care va deveni, in timp, o adevarata tusa de personalitate. In mod constant, in declaratiile si procesele-verbale ale interogatoriilor se pot gasi sustineri critice la adresa regimului sau ideologiei. Acestea, intr-o ancheta in care i se stabileau anii de inchisoare! Conform procesului-verbal al interogatoriului din 22 aprilie 1952, dialogul luat de lt. de Securitate S. Leferman arata in felul urmator:
„Intrebare: Descrieti discutiile politice ce le-ati avut cu Traian Gheorghiu?
Raspuns: Incepind cu toamna anului 1947… am discutat cu Traian Gheorghiu despre dizolvarea PNT, pastrind ca caracter al acestor discutii regretul meu personal fata de acest act de guvernamint (subl. m.)“ (f. 18)
Intrebare: „Cum intelegeati schimbarea regimului din tara noastra?
Raspuns: Intelegeam schimbarea regimului in functie de schimbarea situatiei internationale, precizind ca este vorba despre incheierea pacii intre aliati, acord intre aliati, retragerea aliatilor si noi alegeri.“16
In declaratia din 29 august 1949, Adrian Marino recunoaste implicarea intr-o organizatie locala de rezistenta la regim si comenteaza: „Niciodata sTraian Gheorghiut nu mi-a vorbit de vreo intentie terorista sau de stringere de armament. … Actiunea mea era pur patriotica, d-l Ionica Botez si d-l Traian Gheorghiu constituind pentru mine o garantie de seriozitate si de onestitate (subl. m.)17.

Sau cind la 25 aprilie 1952, fiind chestionat despre cunostinta Braunsteim Hary, el raspunde ofiterului ce-l interoga: „D. Braunsteim Hary a aparat in discutie valabilitatea ideologiei marxiste. In ceea ce ma priveste am cautat, prin argumente stiintifice sa combat ideile d-sale, care mi se pareau proaspat invatate.“18 (v. 5, f. 421)
Inchei aceste referiri la tinuta demna a lui Marino din timpul anchetelor si inchisorii cu un pasaj reprezentativ, pe care l-am invocat, din motive evidente, si in alta ocazie: „Socoteam ca este de datoria mea morala sa lupt cu mijloacele pe care le aveam la indemina in primul rind pentru restabilirea libertatii de gindire si exprimare prin scris.“19
Citatele de mai sus fac doar o scurta incursiune prin materialele de arhiva, iar selectia s-a dorit foarte corecta in ce priveste semnificatia lor. A selecta pasajele convenabile lui Adrian Marino, lasindu-le la o parte pe celelalte, in scopul afirmarii unei imagini pozitive a personalitatii sale ar fi fost le fel de reprobabil precum operatia la care a fost supus recent autorul Biografiei ideii de literatura: cea prin care au fost mistificate datele din dosarul sau elaborat de DIE, pentru a impune cititorului imaginea unui Marino-informator abject.


1 In ceea ce scriu, obisnuiesc sa notez numele magistratilor si ofiterilor implicati in represiune – o datorie, consider, de a-i aduce in fata istoriei. Mi se pare ciudat ca atit de putini o fac, iar unii cercetatori de la CNSAS evita sistematic indicarea numelor lor (vezi, printre altele, Mihai Albu, Informatorul. Studiu asupra colaborarii cu Securitatea, Polirom, Iasi, 2008).
2 Arhiva CNSAS, Dosar P 013877, Vol. 3, f. 293.
3 Arhiva CNSAS, Dosarele P 013877 (14 volume) si P 013838 (sapte volume).
4 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 1, f. 1. Nu exista, desigur, nici o proba privind intentia unor acte de teroare.
5 Arhiva CNSAS, Dosar P 013877, Vol. 9, f. 139.
6 Arhiva CNSAS, Dosar P 013877, Vol. 7, f. 507.
7 Simona-Maria Pop, Adrian Marino. Virstele devenirii, Dacia, Cluj, 2010, pp. 24-25.
8 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 2, f. 61.
9 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 3, f. 215.
10 Arhiva CNSAS, Dosar P 013877, Vol. 8, f. 129.
11 Alteori apare „Quandalle“.
12 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 5, f. 319.
13 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 5, ff. 27-28.
14 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 5, f. 28.
15 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 5, f. 26.
16 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 5, ff. 18-21.
17 Arhiva CNSAS, Dosar P 013838, Vol. 3, f.354.
18 Arhiva CNSAS, Dosar P 013877, Vol. 5, f. 421.
19 Vezi serialul publicat in „Cotidianul“: Gabriel Andreescu, “Cazul Marino. Ce spune dosarul despre anii de inchisoare si domiciliu obligatoriu (2)“, „Cotidianul“, 6 mai 2010. Pasajul a fost considerat relevant si de catre Simona-Maria Pop. Se gaseste reprodus in volumul ei despre Adrian Marino la p. 19.