Băiete, un popor nou la domn’... Escu!

Dorin Tudoran

Da’, repede! Hai, fuguţa! Şi să fie rece. Rece de tot. Spumă de două degete, că afară e foarte cald. Să aibă tracţiune integrală. Înţelegi? Adică, să tragă pe patru roţi. Şi să aibă cel puţin 300 de cai putere, că vine iarna şi, vorba aia, iarna nu-i ca vara. Hai, repejor!
Ce vreau să spun?
Vreau să spun că, deseori, e mai bine să nu explicăm, pentru a suta oară, de ce am făcut ori, mai ales, de ce nu am făcut un lucru ori altul; de ce sîntem Ionescu şi nu Popescu; să acceptăm că, deşi am visat să fim sau, ba, chiar ni se pare că am fost Protopopescu, de fapt, am fost şi rămînem Georgescu; că atît timp cît viaţa noastră de Zamfirescu a fost şi continuă să fie una onorabilă, nu avem de ce arunca vina pe popor că ne-a împiedicat să fim Alexandrescu.
Dispariţia lui Václav Havel a reaprins apetitul pentru întrebările cool şi generozitatea într-ale răspunsurilor sofisticate.
În urmă cu cîţiva ani, cineva – care ţine cu tot dinadinsul să fie confundat cu Leszek Kolakowsky şi se simte responsabil cu atribuirea lunară a brevetelor de Havel, Michnik şi Konrád printre petiţionarii şi aspiranţii rom=ni – încerca să-i intre pe sub piele lui Gabriel Liiceanu (în sfîrşit i-a intrat!) şi ne explica de ce nu a fost Gabriel Liiceanu un Václav Havel. Evident, din „demonstraţie“ lipsea doar răspunsul corect: Gabriel Liiceanu nu a fost Václav Havel fiindcă a fost Gabriel Liiceanu. Simplu.
Ce e atît de dezonorant în a fi fost doar un om onorabil înainte de decembrie 1989, nu şi unul care să-şi fi asumat vreun risc sau un erou?
La moartea lui Havel, Dan Tăpălagă îl invită pe Gabriel Liiceanu la o lungă discuţie. Cum era să lipsească tocmai obsesiva „De ce n-am avut şi noi un Havel?“ Şi, din păcate, mai de cîte ori apare întrebarea aceasta, renasc şi răspunsurile inadecvate. Mai toate duc la vinovăţia poporului – rom=nii nu aveau cum să dea un Havel.
În astfel de discuţii – şi nu doar în ele – poporul devine un fel de abstracţiune. Sau, în cel mai fericit caz, ai sentimentul că poporul sînt doar ceilalţi, nevrednici să dea sau să se alăture unui Vasile Havel, Gheorghe Michnik ori Ilie Konrád. Şi-atunci, noi, ceilalţi, cu potenţial (uriaş, dar nevalorificat) de Havel, Michnik ori Konrád cine şi ce sîntem? Dacă nu sîntem nici cine era cît p-aci să fim, nici poporul care, din cîinoşenie, nu ne-a lăsat să fim Havel, Michnik sau Konrád, deşi duduiam de potenţial de a fi aşa ceva, cine şi ce sîntem? Noi din cine ne tragem şi cine se va trage din noi?
Dacă tot ne plac teoriile chibritului, atunci în loc să punem oameni precum Gabriel Liiceanu în faţa năprasnicei întrebări „Dumneavoastră de ce nu aţi fost un Havel?“, hai să calibrăm întrebarea, aducînd-o mai spre posibilităţile locale: „Dumneavoastră de ce nu aţi fost un Paul Goma, o Doina Cornea sau un Radu Filipescu?“
Ca să nu mai spun că, înainte de a pune asemenea întrebări cool, doamne şi domni de presă, cultură şi alte înclinaţii eroice ar trebui să înceapă de la propriul potenţial, mai mult decît epopeic, dar cu totul nefolosit: „De ce n-am fost eu Mariana Celac sau Dan Petrescu, Carmen Popescu sau Mihai Botez, Petre-Mihai Băcanu sau Tia Şerbănescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Elizabeta Rizea? De ce n-am fost eu Géza Szocs sau Mircea Dinescu, Gheorghe Braşoveanu sau Viorel Padina?“
În răspunsurile lui Gabriel Liiceanu, alături de lucruri profunde şi admirabil spuse, apar şi raţionamente pe care le înţeleg din ce în ce mai greu.
Invitatul lui Dan Tăpălagă povesteşte: „Cînd, în 1977, l-am întrebat de ce nu susţinem gestul lui Goma, mi-a răspuns destul de agresiv că în anii ’50 el nu trăise în domiciliu forţat sau în închisoare cu telefon cu Viena pe masă. Vroia să spună că pe lîngă experienţa lui, gesturile actuale ale dizidenţei într-un regim comunist mai relaxat şi cu o populaţie infinit blazată nu mai puteau duce nicăieri, cel puţin la noi.“
Ce răspunde Constantin Noica dă seamă doar despre Constantin Noica. Întrebarea lui Gabriel Liiceanu era şi rămîne, implicit, un răspuns la obsesiva întrebare „De ce n-a fost Gabriel Liiceanu un Václav Havel?“.
În 1977, Gabriel Liiceanu avea 35 de ani.
Printre cei care au semnat Charta ’77, fără să întrebe pe nimeni dacă e prudent sau nu, dacă e inutil sau nu, se numărau şi Pavel Bratinka (31 de ani), Anna Šabatová (25 de ani), Martin Palouš (27 de ani) sau Gábor Demszky (25 de ani). Michnik însuşi, care se întîlnea şi colabora cu iniţiatorii Chartei ’77, era cu patru ani mai tînăr decît Liiceanu şi a ştiut singur ce are de făcut, deşi existau şi în Polonia mentori respectabili.
Revine pe tapet faimoasa „rezistenţă prin cultură, de fapta rezistenţa doar prin cultură: „Istoria instaurării comunismului a reuşit să lichideze după 15 ani aproape cu desăvîrşire idealurile. Cînd te gîndeai să faci un gest politic de protest explicit, te întrebai înainte ce rezonanţă poate avea el şi dacă are vreun efect. Răspunsul spontan era că el nu va duce nicăieri, că făcut înlăuntrul unei mase indiferente şi înspăimîntate, el echivala cu un sacrificiu inutil. Din cauza asta, Noica de care îmi vorbiţi a ajuns în final, după ieşirea din închisoare adică, la soluţia rezistenţei prin cultură. Ce însemna asta? Textual, el spunea că, cu tancurile sovietice în spate şi cu o populaţie terorizată sistematic, protestul politic tradiţional îşi pierduse sensul.“ Soluţia sugerată de Noica urma să asigure conservarea individuală a marilor minţi şi forţe creatoare ale ţării, spre marele cîştig al poporului rom=n post-decembrist.
Repet, orice formă de a fi supravieţuit în onoare dictaturii comuniste mi se pare acceptabilă, dar nu mă pot abţine să pun cîteva întrebări:
a) Cu tot respectul pentru Constantin Noica, a lăsat cumva rezistenţa sa prin cultură o operă mai împlinită decît cea rămasă de la Jan Potocka?
b) Există un mare gazetar rom=n care, rezistînd doar prin cultură, a lăsat în urmă-i o operă de jurnalist mai importantă decît cea moştenită de cehi de la Jirí Dienstbier?
c) Dacă soluţia rezistenţei (doar) prin cultură s-a dovedit valabilă, de ce sîntem atît de deziluzionaţi de poporul rom=n post-decembrist, beneficiarul rezistenţei noastre (doar) prin cultură?
d) Cum ar putea poporul acesta să ajungă şi la o conştiinţă civică (asemeni lăudaţilor cehi, unguri sau polonezi), dacă, de fiecare dată, îi ascultăm pe cei care ne spun că e inutil să încerci să pui o primă cărămidă, fiindcă tot vine un tanc şi o zdrobeşte?
Nu a existat o soluţie ideală. Fiecare a hotărît cum să treacă prin acele timpuri, dar a continua să clădim explicaţii care să ne ofere din ce în ce mai multe circumstanţe atenuante nu mi se pare util.
Ce să mai spun de mesajele „subliminale“ transmise de un adept ori altul al rezistenţei doar prin cultură?
Da, doamnelor, domniţelor şi distinşi cavaleri, aţi avut dreptate, a fost inutil! Iar acum aveţi şansa lucrativă de a vorbi şi post-festum, de dimineaţă pînă seara, despre cît de util v-a fost să înţelegeţi, încă de atunci, că totul era inutil. Nişte pioneri, ce mai!
Cei căzuţi, atunci, în mrejele inutilului îmi aduc aminte de Capra contemporană a lui Dinescu – în vreme ce restul „poporului“ (de la om la acareturi, patrupede şi zburătoare) se întreba dacă „se merită“, dacă „o fi util, maică“, dacă nu e prea „periculos“ etc., doar ea, încăpăţînată, dădea lapte fără să-şi pună întrebări metafizice, căci doar nu era berbecuţul Hamlet. E drept, statuia din centru a fost schimbată din nou şi cea de acum vă seamănă de minune. Dar, iată poezia cu pricina:

Capra mănîncă trandafirii grădinilor municipale
ronţăie tramvaiele ca pe morcovii cruzi
nu pleacă dimineaţa la birou
nu citeşte gazeta de seară
dezbracă stîlpii de telegraf ca pe duzi
ignoră semafoarele cu neruşinare
nu-şi doreşte limuzină şi jur
n-a brevetat încă iarba artificială
deşi mai ştie cîte ceva despre păduri.
Statuia din centru a fost schimbată
oraşul se leagănă intr-un scrînciob de fum
numai această capră încăpăţînată
dă lapte şi nu se-ntreabă cum.

Nici ideea că Havel a făcut ce-a făcut fiindcă ştia că se poate baza pe cehii lui nu stă în picioare – „Havel îşi trăgea forţa dintr-o comunicare şi o comuniune reală cu majoritatea cehilor.“
Am citit mii de pagini de memorii ale unor oameni din liga lui Havel şi n-am dat peste multe lucruri care să justifice raţionamentul lui Gabriel Liiceanu. Să nu uităm că, iniţial, Charta ’77, un document foarte echilibrat şi care nu arunca o mănuşă politică Puterii, a întrunit cam 240-250 de semnături. Mult mai tîrziu numărul semnatarilor s-a ridicat la spre 2000. Poporul acela număra 15.000.000 de cetăţeni. Aflaţi singuri procentul reprezentat de temerarii pe care putea conta Havel. Tot ce vă pot spune este că procentul cu pricina este departe de a reprezenta „majoritatea cehilor“.
Îmi amintesc o lungă seară de taclale, în Toronto, cu Josef Škvorecký, pe atunci membru în colegiul de redacţie al revistei Agora. A rîs amuzat de convingerea mea că rom=nii n-au un Havel din cauza lipsei de solidaritate. Mi-a povestit cîteva istorioare de neuitat despre „solidaritate“ la cehi, apoi mi-a sugerat să recitesc Hašek şi alţi autori cehi.
Îmi amintesc ce îmi scria Vladimir Bukovsky, după ce-i trimisesem Frig sau Frică? Despre condiţia intelectualului roman, în traducerea lui Vladimir Tismăneanu. Era şi el amuzat că-i cred pe rom=nii mei mai lasă-mă să te las decît pe alţii; decît pe ruşii săi, printre alţii.
Îmi amintesc de discuţii pe această temă şi cu mulţi dintre prietenii mei din Ungaria şi Germania.
Am fost noi, rom=nii, mai puţin solidari cu cei dintre noi gata să rişte decît au fost cehii, ungurii sau polonezii cu „inutilii“ lor? Evident, da. Au contat Havel şi alţii ca el pe solidaritatea conaţionalilor lor mai mult decît au putut conta Paul Goma, Doina Cornea sau Mihai Botez pe solidaritatea rom=nilor? Evident, da. Să fie acesta motivul principal pentru care covîrşitoarea noastră majoritate nu avea cum să devină un Paul Goma, o Doina Cornea sau un Gheorghe Calciu-Dumitreasa? Evident, nu.
În realitate, nimeni nu a pierdut trenul de a fi un Havel în Rom=nia, fiindcă un asemenea tren nu a trecut decît prin Haveland şi nu avea mai multe locuri. Avea unul singur. L-a ocupat singurul calificat pentru el – Václav Havel. Chiar de ar fi trecut un asemenea tren şi prin Rom=nia, cei interesaţi l-au pierdut de peste patru decenii. A aştepta azi pe peron (cu Iphone-ul în mînă şi Mercedesul în parcare) să prinzi trenul pierdut cu decenii în urmă se va solda cu acelaşi succes de atunci şi în rîsetele „poporului“; cel vechi ori cel vechi, totuna.
Cunosc bine gustul lehamitei şi el mă pune la pămînt exact cînd cred că sînt cu totul lecuit. M-am lăsat eu însumi anesteziat, ani la rînd, de drogul cu „|sta-i poporu’…“. Mă surprind şi acum recurgînd, din cînd în cînd, la serviciile acestui painkiller. Dar, una peste alta, am acceptat că n-am fost altcineva, fiindcă am fost exact cine şi cît m-am învrednicit să fiu. Sînt convins că nici Gabriel Liiceanu nu avea cum să fie un Václav Havel, pentru că a fost şi rămîne Gabriel Liiceanu.
Eu, unul, îl respect pe Gabriel Liiceanu pentru ce este, pentru ce a ales, cîndva, să fie, şi nu-l învinovăţesc că n-a fost ce visau alţii să-l vadă sau pentru că nu este azi cum şi-ar dori alţii să-l ştie. Şi sînt sigur că am suficiente motive să-l respect, dincolo de opţiuni uneori diferite.
A venit timpul să ne judecăm valorile şi să le respectăm pentru ce şi cît sînt, nu să le împingem să croşeteze, la nesfîrşit, teorii pentru adormitul „poporului“. Altfel...
…Altfel, dacă Oscar Wilde a avut un mare succes cu a sa The Importance of Being Earnest, A Trivial Comedy for Serious People, noi riscăm să devenim celebri cu spectacole de genul Istorica importanţă a faptului de a nu fi fost Paul Goma, Fundamentala importanţă a faptului de a nu fi fost Doina Cornea sau Magnifica importanţă a faptului de a nu fi fost Vasile Paraschiv.
Astfel de „piese“ chiar devin triviale, iar oamenii serioşi, ca să nu mai pun la socoteală „poporul“, s-au cam săturat de „cómedii“. Una dintre cele mai deconcertante reprezentaţii ar putea deveni cea cu Nici un pic de Havel – înainte de 1989, dar cel mai vocal Havel – după 1989.
Dacă vedeţi pe cineva anunţînd pe un post de televiziune fie că „S-a băgat Havel la Carrefour!“, fie că „S-a adus popor nou la Mega Image!“, nu ieşiţi din casă pe frigul ăsta – schimbaţi canalul şi treceţi pe National Geographic.