Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.873
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.672
ON: 0 membri / 1 musafiri
Total hituri: 551.125
Total vizitatori unici: 216.328

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
Autostigmatizarea cea de toate zilele

Gabriela Gavril

 

Formulele de autostigmatizare nationala, nelipsite din arsenalul multor comentatori, pe cit de indignati, pe atit de superficiali, functioneaza aproape ca niste ticuri de limbaj in Romania: „tara lui Pacala si Tindala“, „ca la noi la nimenea“, „traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul“ (desi formula pare sa fi fost lansata, cu niste decenii in urma, de un scriitor maghiar), „la noi nu se recunosc valorile“, „aici nimic nu se contruieste“, „sintem la Portile Orientului“, „sintem un popor irecuperabil“, ba chiar „la noi s-a inventat prostia“. Si lista sintagmelor colorate, menite sa sublinieze netrebnicia incurabila a romanilor, ar putea fi extinsa cu usurinta. Nici nu trebuie cautate prea mult, le putem lesne culege chiar din comentariile (de fond?) ale ziarelor importante, din rubricile din revistele de cultura ale unor intelectuali vizibili in tara natala. In alte culturi, discursurile „urii de sine“ au iesit deja din uz pe parcursul secolului trecut si constituie acum un obiect de studiu pentru specialisti si o optiune estetica pentru anumiti creatori. In lumea romaneasca, ele sint practicate in continuare.

De cite ori dau peste diatribe la adresa romanilor in general, peste portrete in tuse groase, ce pleaca inexorabil de la Traian si Decebal si depling coruperea unei prezumtive romanitati originare, imi vine sa intreb, pe urmele lui Neagu Djuvara – „Si noi, cumanii?“ Desigur, am putut citi si-n gazete si pe forumurile poloneze intrebari de felul „E polonitatea o boala?“ sau am zimbit amar la o spusa din fosta Iugoslavie – „Imi iubesc patria, pentru ca e mica si mi-e mila de ea“. Stiu ca si in cultura maghiara exista obsesia tarii „de raspintie“, „de rascruce“, „de margine“, „de trecere“ spre si dinspre, ca vecinii nostri au fost si ei cindva „zid de aparare a crestinatatii“, „punte intre Rasarit si Apus“, nod intre Nord si Sud. Dar parca n-am sesizat la ei o inclinatie la fel puternica si incapatinata catre autostigmatizare.

 

Normalitate si profetism etnocentric

 

Scriitorii cehi, daca ne gindim numai la Capek sau Hrabal, rid sanatos de nenumaratele fixisme si manii ale conationalilor lor. In rafuielile sale cu polonitatea, Gombrowicz este exact, taios, adesea nedrept, dar si autoironic („Imi vine sa rid cu lacrimi de megalomania mea...“, recunoaste undeva in jurnal), Mrozek parodiaza in teatrul sau excesul de gesticulatie eroica, kitsch-ul „sarmatismului“ resuscitat, Stanislaw Lem radiografiaza in articolele din ultimii sai ani situatia politica din Polonia postcomunista si fenomenul „amneziei colective“. Multi eseisti, istorici ai ideilor, sociologi etc. polonezi analizeaza – nu de ieri, de azi si nu si-au luat o pauza in timpul comunismului – mecanismele ideologiilor, evolutia ideilor, diferite schimbari ale paradigmelor. Perspectivele sint diferite, de la cele propuse de un ginditor catolic, precum Jósef Tischner pina la cele ale grupului de gindire liberala de la Gdansk sau ale cercurilor de stinga, de la Cracovia sau din alte centre. Poti fi sau nu de acord cu modul in care acestia interpreteaza istoria mai noua sau mai veche a Poloniei, apreciaza prestatia unor intelectuali si politicieni din comunism si postcomunism, judeca reformele economice, dar un lucru se cuvine recunoscut: ramin pe terenul rationalului. N-am observat sa existe la ei vreo preocupare chinuitoare pentru o asa-zisa „ereditate nationala incarcata“. Cu alte cuvinte, au optiuni liberale, conservatoare, de stinga sau altele, dar nu se simt apasati de povara „misiei“, nu se erijeaza in profeti ai neamului lor.

Intorcindu-ne la climatul cultural din Romania, observam ca profetismul etnocentric ii marcheaza in continuare pe foarte multi dintre cei care evolueaza pe scena publica, in pofida pozitiilor lor aparent ireconciliabile. Fie ca vitupereaza si exhiba stigmatul national, fie ca se declara aparatori inversunati ai romanismului, au un tip de gindire anacronic si par inapti sa deprinda alfabetul democratiei. Nationalistii ramin pe pozitiile lor. Dar avem fanatici proeuropeni care ii pun Mioritei „pielea pe bat“ (cum propunea si A. Marino) si inventariaza la nesfirsit naravurile, apucaturile romanilor, tarele inscrise „in gene“, cu incredintarea ca lucrarea lor este una absolut benefica, de asanare morala, fara sa-si seama ca au incremenit intr-o vizune etnica a poporului. Cei care absolutizeaza „mindria de a fi roman“ si „disperatii de Romania“, torturatii de intrebari de felul „Cum putem fi/ de ce sintem romani?“ seamana intre ei mai mult decit doresc s-o recunoasca. Reprezinta, in fond, acelasi esentialism etnic condamnat de Popper.

 

„Creier latin“ stricat de slavi

 

Intr-una din interventiile sale din Parlamentul Romaniei (15 septembrie 2004), C.V. Tudor ii facea un elogiu lui D. Draghicescu, referindu-se la Din psihologia poporului roman ca la o capodopera. La reeditarea sa, volumul din 1907 al discipolului lui Durkheim este primit elogios (in „lecturile la tava“ din „Jurnalul National“, de pilda) si pomenit ca o referinta inconturnabila in publicatii de prestigiu. Este citat pe nenumarate blogguri si inclus in bibliografii. Printre singurele comentarii rezervate, critice pe care mi le amintesc, se numara cel al lui Ion Vianu (in „Apostrof“, 8 august 2007) si o cronica mai veche a lui G. Pruteanu.

Fara intentia de a-i contesta meritele celui care, la inceputul veacului trecut, isi incerca puterile in „psihologia popoarelor“ (astazi defuncta), trebuie sa spun limpede ca aceasta „draghicescomanie“ m-a descumpanit. Pot intelege ca nationalistii citeaza cu evlavie o lucrare construita (in spiritul secolului trecut, nu e o exceptie) pe o viziune xenofoba, dar ca oameni de cultura contemporani o considera, fara vreo evaluare critica, un reper important in discutiile de astazi despre romanitate imi depaseste imaginatia! Cum este posibil ca in anii 2006-2008 sa subscrie la afirmatii de felul: „Grecii au avut rolul unor adevarati paraziti (...) Saracia, mizeria cu tot cortegiul lor de suferinte si boale, cari degradeaza pe om si face sa decada si sa degenereze rasele, iata mostenirea cea trista ce ne lasara grecii, mostenire a carei plagi fatale si azi le simtim.“? Sa crediteze, prin comentariile lor de acum, ideea ca slavii au slabit „creierul romanilor“, „intotdeauna puternic, intrucit el era continuarea creierului latin“, iar Orientul ne-a adus numai „otrava sufleteasca“? Sa accepte ca vechiul Bizant a insemnat pentru romani „intoxicarea cu putreziciune morala“? Refuz sa cred ca istoriografia romana, de la Iorga incoace, si chiar istoria literaturii romane a ramas o mare necunoscuta pentru unii critici literari, eseisti si gazetari cunoscuti din prezent. Nu-mi ramine decit sa sper ca autorii comentariilor contemporane la Din psihologia poporului roman n-au citit cartea (prima parte e si cam stufoasa, e-adevarat), ci doar au pescuit la intimplare fragmente expresive. Probabil nici nu le-a trecut prin minte ca, prin ceea ce au scris, se transforma in suporteri involuntari ai nationalismului si xenofobiei.