Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.873
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.668
ON: 0 membri / 1 musafiri
Total hituri: 514.513
Total vizitatori unici: 200.651

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
De ce sa nu-l "trezim" pe Eminescu?

 

Gabriela Gavril

Nu stiu cit s-a deconstruit "mitul Eminescu", dar s-a reusit in schimb intarirea citorva prejudecati: opera sa nu ar mai putea fi citita astazi, cu atit mai putin interpretata, ar avea nevoie urgenta de o "rebranduire" (iertati-mi barbarismul, l-am cules dintr-o gazeta culturala prestigioasa). Chiar luna trecuta, Mircea Cartarescu lansa o interogatie nu tocmai originala: "Cum mai poti vorbi azi decent despre Eminescu?" Si ne sfatuia sa-l lasam "sa doarma in pace" pe clasic. Faptul ca un prozator, fie el si unul de succes, pare a nu percepe importanta unor studii despre imaginarul politic eminescian (care n-au cum ocoli xenofobia si antisemitismul din epoca) si nu vede in ele un mod "decent" (eu as fi spus profesionist) de a scrie nu are darul de a ma mira peste masura. Recomandarea de a nu-l "trezi" pe Eminescu prin cercetari si exegeze, pare-se pentru ca adolescentii si prozatorul insusi nu-l mai pot gusta, m-a pus insa pe ginduri. Daca am face o lista cu toti autorii pe care acelasi public nu-i mai prizeaza si am urma aceeasi povata, ma tem ca aproape toata literatura romana ar putea fi lasata in somnul cel de veci. Istoria, filozofia, antropologia si politologia n-ar avea decit sa atipeasca si ele sau sa intre in coma.

Cind nu cuprind declaratii de o candoare desavirsita, multe dintre interventiile din presa pe tema actualitatii poetului national transforma o problema de breasla, a criticilor si a istoricilor literari, intr-una de "psihologie a poporului roman" si de identitate nationala. (Ceea ce fac si indirjitii aparatori ai "omului deplin al culturii romane", de altfel.) Exercitiile retorice pe marginea "mitului Eminescu" ajung frecvent la contestarea a ceea ce tine chiar de modurile de functionare a memoriei colective (asa cum au fost ele descrise, printre altii, de M. Halbwachs si J. Assman), de formare a reprezentarilor sociale (S. Moscovici) sau la consideratii despre predispozitii nelamurite ale unei ipotetice "Romanii profunde".

Amalgamarea de elemente romantice, autohtoniste, nationaliste, ortodoxiste si national-comuniste nu are nimic exceptional in sine, de vreme ce memoria colectiva se formeaza prin combinarea de imagini ale trecutului, construite din diferite perspective, din felurite elemente. Se constituie tocmai prin selectarea, prin preluarea infidela si adaptarea informatiilor, prin uitare si exagerare, prin deformarea continuturilor si prin "hibridizare". De asemenea, raportarea emotionala la trecut, recurgerea la arhetipuri si stereotipuri, la imagini-cliseu, respingerea a ceea ce este simtit drept strain sau venind in contradictie cu reprezentarile sociale existente sint fenomene comune, atit in cazul indivizilor, cit si al grupurilor.

Studierea impactului propagandei comuniste asupra memoriei colective presupune utilizarea unei metodologii complexe pentru obtinerea si interpretarea datelor. Unii comentatori literari si eseisti nu au insa nevoie de nici un fel de informatii sau de statistici, ei pur si simplu intuiesc, stiu cum si de ce a fost marcat mentalul colectiv, cit de adinc si pentru cit timp. Propriile presupozitii in aceasta privinta sint suficiente pentru a construi esafodaje argumentative1. Dar eforturile de acest gen, oricit de atragatoare si de subtile ar fi, nu reprezinta decit o eludare a adevaratei probleme si duc intr-un punct mort. Pina la urma, nucleul "mitului poetului-nepereche" (cit si cum exista) e un produs al exegezelor, al comentariilor universitare, al manualelor redactate de colective de specialisti, al cercetarilor unor eminescologi creatori de scoala si reflecta mai degraba stadiul studiilor umaniste si modul in care am inteles/ intelegem sa facem istorie si critica literara, decit obsesii si fantasme identitare ale poporului nostru. Textele propagandistice importante au fost scrise de unii din breasla criticilor, delirul exegetico-filozofic, protocronist au ba, a fost intretinut de exegeti mai putin cunoscuti, dar si de personalitati. De aceea, in loc sa se preocupe de obsesiile majore ale unui public pe care nu-l cunosc si de prezumtivul sau dezinteres pentru lectura, multi critici si istorici literari, indiferent de virsta, ar face mai bine daca si-ar verifica "trusa de scule", pentru ca a ramas cam aceeasi din 1940 si nici atunci nu era chiar adecvata. Si, daca tot au inceput reevaluarile, ar fi indicat sa intreprinda o analiza sistematica a domeniului propriu, pentru a vedea care este totusi gradul de profesionalizare a criticii si istoriei literare. Discutiile aprinse despre canon de acum vreo zece ani au fost urmate, ce-i drept, de o schimbare de generatie in critica, dar, cu numarabile exceptii, a fost una in sens biologic, iar nu intelectual: impresionismul matur a lasat deseori locul celui mai tinar si mai zglobiu.

"Cine ar indrazni sa-i interpreteze pe Dante, Shakespeare sau Balzac in afara epocii lor? Se pare ca doar scriitorul roman isi depaseste conditia terestra, inaltindu-se in sfera absoluta a artei." – scria L. Boia spre finalul cartii sale, Istorie si mit in constiinta romaneasca, ca o invitatie adresata criticilor si istoricilor literari de a iesi din impresionismul aistoric cultivat cu obstinatie. Alina Mungiu, Cristian Preda sau Daniel Barbu, pentru a pomeni doar citeva nume, ii indemnau si ei pe umanisti sa-si mai completeze cultura politica, pentru a nu mai confunda concepte si doctrine, pentru a nu mai considera liberali autori socialisti si europenisti pe unii dintre nationalisti, pentru a nu mai transforma in filozofie originala, indrazneata oratoria ocazionala sau colajul de locuri comune. Pentru a nu mai ajunge in situatia de a pleda pentru democratie invocind corifei ai "romanismului".

De ce sa nu-l "trezim" (si) pe Eminescu, pina la urma? Cum au dovedit I. Gregori, C. Dobrescu, I. Costache, I. Stanomir, opera acestuia nu este nici un domeniu inaccesibil, nici unul excesiv de batut, ce nu mai are nimic de explorat si de (re)analizat. Departe de a fi o piedica, "mitul" poate constitui chiar o provocare. E adevarat insa ca, daca-ti propui asa ceva, iti trebuie ceva mai mult decit abilitatile criticului de intimpinare, increzator in verdictele sale – cunostinte temeinice din mai multe domenii, o metoda de lucru bine definita, tenacitate, capacitate de constructie. Dar, ma gindesc, poate Istoria... lui N. Manolescu ne va fi invatat cite ceva...

1 Am mari îndoieli ca, în conditiile în care programul de televiziune era redus la doua ore în ultimii ani, iar curentul electric se întrerupea aproape în fiecare zi, emisiunile festiviste consacrate lui Eminescu s-au bucurat de o deosebita popularitate si au marcat în chip decisiv "mentalitatea poporului român". Iar faptul ca au fost plantate statui kitsch ale poetului prin parcuri atesta sensibilitatea estetica activistilor de partid, pentru ca n-au organizat plebiscite, pentru a afla ce gusturi are poporul.