Întîlniri şi despărţiri

Remus Zăstroiu

Leon Volovici aflase secretul prieteniei. Şi îl ascundea sub un surîs, cît înţelegător, cît ironic. De la mama lui, a cărei blîndeţe mă uimea mereu, moştenise nuanţa de un albastru pal a ochilor. Privirea lui iriza astfel o lumină particulară. Peste ea, cînd şi cînd, trecea umbra unei întrebări la care nu ştiu să fi aflat vreodată vreun răspuns. Poate doar acum.
Ne-am întîlnit mai întîi după ce îşi încheiase scurta experienţă de profesor la o şcoală de ţară. Dar adusese de acolo atît de multe amintiri, atît de multe fapte de viaţă, de parcă lăsase în urmă o îndelungată carieră didactică. Le evoca uneori cu o uşoară nostalgie, învăluindu-le într-un halou de discreţie ce era, mi-am dat seama cu timpul, o marcă dominantă a personalităţii lui.
Îşi însoţea spusele cu gesturile calme, aducătoare de linişte, ale mîinilor. Şi reuşea să fie, de cele mai multe ori, convingător. Fără să insiste sau să indispună. Ştia, înainte de toate, să asculte. Şi să construiască între el şi interlocutor, cum se spune astăzi, o punte de comunicare. Într-un asemenea mod, încît eventualele dezacorduri se estompau, iar orice tensiune devenea un îndemn la limpezire şi, mai de fiecare dată, la înţelegere. Deşi nu îmi amintesc să-l fi văzut cîndva renunţînd la ceea ce credea că merită să fie susţinut.
Am fost astfel colegi şi, mai mult încă, prieteni două decenii, în condiţiile din anii ’70 şi ’80, asupra cărora nu merită sa insist. La sfîrşitul acelor ani a venit timpul primei noastre despărţiri. Una ce părea definitivă. Din fericire, temerile noastre nu s-au adeverit. Dar în scurtele întîlniri prilejuite de vizitele pe care, după 1989, cu diferite ocazii, le făcea la Iaşi sau la Bucureşti, totul se petrecea atît de repede şi într-o atît de mare aglomeraţie de evenimente, de la care nu se putea deroba, încît de abia aflam răgazul de a schimba cîteva cuvinte. Era totuşi suficient ca să ne dăm seama că între noi nu se schimbase nimic.
S-a ivit însă posibilitatea, oferită de un simpozion B. Fundoianu, să ne întîlnim la Paris. Am locuit astfel împreună, ca pe vremea cînd mergeam amîndoi la Bucureşti, pentru a lucra la Biblioteca Academiei, în aceeaşi cameră a unui mic hotel, desprins parcă dintr-un roman de Simenon. Acum se schimbaseră rolurile. La Bucureşti, eu eram cel care propunea programul şi itinerariul evadărilor noastre din programul de bibliotecă. De data asta, rolul călăuzei şi l-a asumat Leon, şi glumind în maniera lui, cu care mă reacomodam, spunea că se simte aproape parizian, ceea ce, din păcate, nu puteam să afirm şi eu. Avea locurile lui predilecte, şi mi le-a arătat emoţionat, retrăind împreună cu mine bucuria revederii cu ele. Am străbătut astfel aglomerata şi pitoreasca rue Mouffetard, zăbovind în faţa casei locuite cîndva de Verlaine. Am căutat apoi străduţa unde se afla casa din care plecase spre Drancy şi spre ultima lui călătorie B. Fundoianu. Un alt popas l-am făcut pe rue de la Huchette şi am adăstat un timp în Marais sau în Place des Vosges, unde, spre mîhnirea noastră, muzeul memorial Victor Hugo era în refacere. I-am impus totuşi o schimbare de program. L-am convins, nici nu a fost greu, să vizităm cimitirul Montparnasse. S-a dovedit, cum spunea adeseori regretatul nostru profesor N. I. Popa, spre amuzamentul lui Leon, al lui Dan Mănucă şi Florin Faifer sau al meu, „o experienţă interesantă“. La mormintele Simonei de Beauvoir şi al lui Jean-Paul Sartre, Leon a pus o pietricică, iar eu o floare. L-am compătimit apoi pe Baudelaire, obligat să suporte în posteritate tovărăşia tatălui său vitreg, generalul Aupick. Ca să găsim modestul lăcaş de veci al lui Emil Cioran am recurs la ajutorul unui grup de croque-morts. Şi cu oarecare dificultate am aflat într-o margine a cimitirului, deja neîngrijit şi invadat de vegetaţie, locul unde se odihnea Raymond Aron, fostul prieten şi adversar de idei al lui Sartre. Prilej să glosăm, mai în glumă, mai în serios, pe tema ingratitudinii vremurilor de azi şi de totdeauna.
Zilele pariziene au trecut însă repede şi a venit momentul unei noi despărţiri. De data asta, eram totuşi siguri că ne vom revedea. Şi aşa s-a şi întîmplat. Într-o vară ne-am regăsit, după mulţi ani de la primele noastre excursii, ambele familii, în ţinutul Neamţului, la Filioara. Au urmat alte întîlniri, parcă tot mai scurte, la Iaşi sau la Bucureşti. Pînă cînd, cu doi sau trei ani în urmă, mi-a telefonat şi mi-a spus că sosirea lui la Iaşi, pe care o aşteptam cu nerăbdare, este amînată sine die. La insistenţele mele m-a lăsat să înţeleg că are probleme de sănătate. Dar cu discreţia lui dintotdeauna a trecut uşor peste acest subiect. Care, din nefericire, s-a dovedit de netrecut. Şi a provocat astfel încă o despărţire. De data asta, cu adevărat definitivă.