Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.873
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.668
ON: 0 membri / 1 musafiri
Total hituri: 514.514
Total vizitatori unici: 200.651

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
Va plictiseste viata culturala romaneasca?

De plictiseala ca fenomen generalizat nu poate fi vorba

Ruxandra Anton,
critic de teatru

Daca am cistigat ceva dupa caderea dictaturii ceausiste este ca am scapat de plictiseala de cultura impusa. Dupa ’90, in teatru, mai mult decit in celelalte arte, a avut loc o explozie de forme noi, de limbaj scenic, preluate din occident, mai mult sau mai putin adaptate. Cind a venit Alexander Hausvater si a inceput sa monteze aici teatru de imagine, era un lucru nou, cel putin pentru public. Radu Afrim a fost de multe ori controversat tocmai pentru ca a adus un alt suflu care stergea multe limite batatorite. In Ardeal, prin Silviu Purcarete, Mihai Manutiu si Tompa Gábor, ciclul de reorientare a teatrului a fost mai rapid. Nu stiu cit de pregatiti am fost sa-l intelegem pe Andrei Serban cind a revenit sa monteze aici. Si nu stiu cit de pregatiti sintem pentru toate experimentele prin care se cauta noi forme de exprimare a limbajului teatral. Un lucru este sigur: in orice spectacol ne intilnim cu noi insine orice s-ar intimpla pe scena, chiar atunci cind incercam sa intelegem personajele. Daca nu se intimpla asta, spectacolul nu ne-a atins. Asa ca despre plictiseala ca fenomen generalizat nu poate fi vorba. Ci despre aceasta zona sensibila unde ne aflam noi ca mod de viata si apartenenta culturala. Plictiseala deriva din neputinta acestei intilniri, intr-un spectacol sau altul, in mai multe sau mai putine. Ea se afla mereu acolo unde lucrurile sint facute din inertie, fara credinta. Pentru ca teatrul este viu si orice vibratie falsa se simte imediat. Cu cit mai fals, cu atit mai aproape de plictiseala. Cale de mijloc nu exista! Insa e posibil ca in anul urmator si cine stie in citi ani de aici incolo, sa reusesc mai des sa ma plictisesc, fiindca o sa am perimetru fortat de vizionare, doar la Galati, fiindca e criza. Si chiar si aici sa nu am ce viziona fiindca e criza si nu se pot aduce regizori, scenografi, colaboratori sau nu se vor putea plati autorii pieselor si vor cirpi si ei un spectacol-doua cum vor putea.

Nu plictiseala ma ingrijoreaza, ci dinamismul superficial

Anca Mizumschi,
scriitor

Nu ma plictiseste viata culturala actuala dar imi este greu sa o definesc ca fenomen global. Daca vorbim despre festivaluri de teatru, de film, de premiere in aceste domenii, mi se pare ca exista destul de multa miscare si actualitate ca sa fie privita ca fiind plictisitoare, iar Romania din punct de vedere al filmului autohton a fost destul de prezenta in ultima perioada, cam peste tot in lume. Daca vorbim despre carti, si aici mi se pare ca, in pofida crizei, exista destul de mult dinamism, chiar cred ca as putea sa ma pling de prea multa actualitate conjuncturala. Moare Michel Jackson?, apar cinci carti despre el in urmatoarele doua saptamini, scrie o diva o carte? celebra ei rivala isi anunta lansarea propriului volum. Nu stiu de ce persoanele publice se simt datoare sa isi adune articolele din reviste, de pe bloguri, afirmatiile din interviuri si sa le stringa intr-o carte... Cum ar arata un tirg de carte in care sa apara un scriitor nou si nu alte persoane publice care scriu carti?
Revenind la intrebare, mi-as dori sincer sa ma mai plictisesc inca o data, asteptind reeditarea volumelor din Cel mai iubit dintre paminteni sau a Cronicii de familie si mi-as dori la fel de sincer sa nu mai intilnesc la tot pasul carti care arata ca un fel de buletine de stiri putin mai elaborate si puse pe hirtie.
Nu, nu ma plictisesc nici expozitiile de fotografie la care merg destul de des sau vernisajele expozitiilor de pictura, iar despre concerte de muzica, nu as putea sa ma pling, pentru ca dupa numarul de concerte si numele de pe afis, Bucurestiul se poate autoproclama capitala europeana. Macar in domeniul asta. Cit despre revistele literare, din ce in ce mai putine care ajung la mine, le percep ca fiind foarte inegale in consistenta lor, si unele de-a dreptul inutile.
Asa ca, nu plictiseala ma ingrijoreaza pe mine in viata culturala romaneasca, ci opusul ei, dinamismul superficial care se asociaza atit de bine cu ritmul postarilor opiniei oricui, oricind, pe orice blog care se articuleaza atit de bine cu amatorismul crincen din politica romaneasca. Si daca este plictisitor ceva, in sens de previzibil, este cit de bine se leaga toate lucrurile astea transformind in opinia mea, viata de zi cu zi a romanului intr-o confuzie omogena. Culturala sau nu.

Si plictiseala consuma din energia creatoare...

Loredana Op|riuc,
Critic literar

Cum plictiseala e „melancolie fecunda“, prinde bine o asemenea stare, macar din cind in cind. Ce plictiseste (evit pronumele personal de persoana intii singular pentru ca am certitudinea ca nu sint singurul impricinat): excesul de „importanta cosmica“, prezenta acelorasi chipuri, cu prea putina variatie, prejudecatile (de tipul „e un inginer, n-are cum sa scrie bine!“ sau, si mai aiurea, „e autodidact, deci diletant pina-n maduva oaselor“), discutia fara sfirsit (si fara rost) despre margine si centru, chestiunea insolubila a postmodernismului (a fost sau n-a fost?!), pedanteria terminologica, inflatia de reviste, CNCSIS-ul, topurile, superlativele, Constantin Acosmei, ca nu mai publica un volum, editura Vinea, ca nu-si distribuie cartile peste tot, i si a, conferintele care dureaza mai mult de o ora, Ioan Grosan, ca ne-a ispitit cu un roman care nu mai apare, pretul la spectacolele de teatru venite din Bucuresti, Marie-Jeanne Ionesco, pentru ca are pretentii aberante, alimentate de un capriciu al tatalui, problema generatiilor (exista? nu exista?), canonul aproape obligatoriu de pomenit (nu s-o gasi oare un sinonim macar?!) si multe altele, ca de n-ar fi, nu s-ar pomeni. In mod normal, asemenea aspecte ar fi trebuit sa enerveze, sa irite, sa iste razboaie, dar cum sintem la marginile stim noi carei zone privilegiate, nu fac decit sa ne plictiseasca. Si plictiseala consuma din energia creatoare, asa ca nu ne mai risipim dezvoltind.
De cealalta latura a situatiei (sintem convinsi de bunul simt comun ca orice situatie reala are macar doua laturi distincte), plictiseala nu prea mai are loc printre cartile (destule) care apar si se cer citite, printre filmele care inca se pot pirata sau, in cazuri fericite, se pot vedea la un festival precum IIFF-ul, cu un pret cinstit de 5 lei, printre diversele manifestari care au loc la tot pasul. Adica deja se pune problema selectiei, pentru ca nu ai cum participa la tot ce se intimpla in cultura actuala, frematatoare ca o padure tinara (lansari, expozitii, art performance, simpozioane, colocvii, centenare etc), padure prin care nu se mai pot face plimbari, ci alergari de cursa lunga combinate cu o suta de metri garduri.
Si, daca ma gindesc mai bine, sportul ma plictiseste teribil!

Un sentiment de iritare

Calin Ciobotari,
scriitor

Nu stiu daca „plictiseala“ este cuvintul care sa defineasca starea pe care, constant, o resimt pentru viata culturala romaneasca. E mai degraba un sentiment de iritabilitate fata de un curs cultural tot mai previzibil.
Mi se pare ca, in ultima vreme, viata culturala romaneasca si actantii ei au optat pentru o dimensiune de entertainment conferita gesturilor culturale. Carti cit se poate de onorabile sint lansate in Mall-uri, scenele teatrelor din Romania abunda de frivolitati si abdicari de la marile mize ale teatrului in general, expozitiile de arta plastica au un aer fad-monden ce dauneaza ideilor pe care, tematic, le vehiculeaza, cinematografia ultimilor ani, cu foarte putine exceptii, prezinta simptomele unei (inevitabile?) americanizari si asa mai departe.
E foarte descurajant, dar vremea lupilor singuratici in cultura a cam trecut. Nu poti supravietui decit in haita, intr-un fals si neconstructiv plural, in care tot ce faci seamana cu ceea ce face celalalt, aproapele tau cultural. Intervine astfel repetitivitatea, uzura, resemnarea si, pesemne, de la un moment dat si …plictisul. Nu, insa, un plictis superior, apt de a genera idei, ci plictisul inteles ca mediocritate, ca nociva impacare cu sine. Plictisul ca forma discreta de ratare… Din aceasta perspectiva, imi place sa cred ca inca nu m-am plictisit.

Da si nu

Nicolae Coande,
scriitor

Da, pentru ca luciditatea si autoexaminarea cinstita nu par a fi punctele forte ale creatorilor, in special ale literatilor romani. Sa vorbesc doar despre ei, pentru ca aici ma pricep mai bine. Exista un soi de automistificare, ca si de calduta autoapreciere, in care cad, benevol si interesat, oameni pe care-i credeai departe de profilul acesta de „genii“ dintr-o epoca si lume care, chipurile, nu le recunoaste statura. Acesti oameni sint, vorba lui Rivarol, mereu cu privirea spre bolta cerului, dar nu-si gasesc inspiratia decit in tavan.
Unul dintre candidatii din acest an de la alegerile pentru presedintia USR spunea ca nu se compara decit cu… Thomas Mann, desi era intrebat ce rival serios crede ca are in cursa prezidentiala. Altul era pur si simplu suparat pe presedintele in exercitiu ca l-a facut scriitor minor. Ani de zile, acela i-a dat impresia ca il credea… major. Iata un bun motiv sa-i devina adversar electoral, chiar daca recunostea ca habar nu are ce va face daca va cistiga. Scriitori gonflati de propria-le dorinta de caftanire, afectati de oglinda maritoare pe care o invoca zilnic („oglinda, oglinjoara, cine-i cel mai frumos si destept din tara?“ – „Tu, Maria-Ta“, vine de nicaieri raspunsul…), pe care aventura si experientele vietii i-au adus la un liman, o plaja cu soare vesnic, unde domnesc inconjurati de supusi interesati, adepti ai haremului spiritual sau de amici care-i imbalsameaza in laude fara masura. Nu-mi plac scriitorii cu capetele plecate – din pacate ei sint legiune in Romania, deprinsi sa primeasca un semn de bunavointa de la diadohii pe care fiecare provincie literara ii are si ii conserva cu grija. Insa nu-mi plac nici doritorii de favoruri critice cu orice pret, obisnuitii tuturor laurilor, vexati la prima ocazie cind li se contesta „geniul“. Scriitorii adevarati sint solitari si subtiri, chiar si atunci cind se aduna sa discute ceea ce-i apropie sau ii desparte.
Cred ca avem nevoie de „batrini“ in cultura, dar nu de imbatriniti in rele. Este un timp pentru „sfatul batrinilor“ si exista o vreme pentru lideri tineri, capabili de o noua viziune. Daca la alegerile prezidentiale din Romania s-a mai putut vedea un Crin Antonescu, capabil de un scor destul de bun pentru experienta sa inca limitata, la alegerile USR primii doi, in ordinea voturilor, sint ajunsi la senectute. Nu sint pentru juventute impotriva gerontocratiei, dar cum se poate schimba Uniunea cind primii doi votati au impreuna aproape un veac si jumatate? Cineva o sa-mi reaminteasca precis ca spiritul tinar al celor doi nu este dat de numarul anilor, si totusi... Acesti oameni isi scriu si publica memoriile, insa nu renunta (oferind astfel o mostra de real fairplay), sa alerge intr-o cursa unde sint deja depasiti de timp. Cel care a cistigat alegerile scriitorilor se confesa unui jurnalist ca are „tot ce ii trebuie“, dar vrea sa „continue ce-a inceput“. Si pentru el, Seneca are un cuvint: „Sa fie chiar atit de placut sa mori ocupat?“.
Nu, pentru ca exista un ferment viu al acestei culturi, format in special din tineri neinregimentati si din citeva figuri de batrini ilustri care nu au nevoie de supusi, de curteni interesati de favoruri, pentru a trai liberi si neincorsetati de cutumele locului.
Asa se face ca imi place aceasta rasa, tot mai rara, de oameni cinstiti cu ei si cu altii. Ei dau tonul libertatii intr-o cultura care, in lipsa lor, s-ar sufoca de conventii si prost gust ambalat pe post de delicatesa.
Aici chiar vreau sa dau nume, nu neaparat de tineri pentru ca, desi inca putini, timpul lucreaza in favoarea lor si a ideilor lor: Mihai Sora, Livius Ciocirlie, Serban Foarta, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Dorin Tudoran, Radu Cosasu, Ileana Malancioiu – adevarati seniori-constiinta ai natiei, pentru care a avea caracter nu este cel mai putin lucru. Oameni in care sa crezi pina la capat – in ei si in scrisul lor. Intelepciunea si onorabilitatea dovedite de acestia sint reconfortante pentru vremurile astea amarite. Prin tot ceea ce fac ei imi amintesc de avertismentul spuselor lui Karl Kraus pe care le preluase ucenicul sau, un anume Ludwig Wittgenstein: „Nu pot sa trec peste faptul ca o propozitie intreaga poate proveni de la o jumatate de om“.
Si acestia din urma sint legiune in Romania.
Merita sa traim in compania scriitorilor care probeaza si caracter si merita sa ne reamintim macar din cind in cind spusele unui „vechi“: „Cu alesii si cu direptii incetiti sa fim“.
Trebuie sa traduc?

Domnule, nu ma plictiseste!

Liviu Franga,
filolog Si traducator

Mai intii, viata, oricum ar fi ea, nu te poate, in nici un caz, plictisi, chiar daca exista in limba romana – o folosim si o traim (unii, se pare din plin) – expresia sint satul de viata. Ca e, totusi, o metafora arata faimoasa anecdota populara (un banc, i-am zice astazi), subliniez, tipic romaneasca, cu baba si surcelele. Cica o baba necajita, neavind bani de lemne si trebuind a se duce zilnic, iarna, in padure sa stringa surcele si alte vreascuri de foc, s-a gindit odata sa faca din ele o legatura mai mare, ca sa-i tina macar citeva zile. Si vrind sa o urce pe spinare, fireste ca n-a mai putut. Atunci si-a blestemat baba zilele si a chemat moartea sa vina odata. Respectiva s-a prezentat la apel si a intrebat-o pe baba cu ce-i poate fi de folos. La care baba: „Ajuta-ma, draga, si tu sa-mi pun balotul asta in spinare“.
Pe urma, daca e vorba de viata culturala, se poate plictisi, azi, de cultura numai cine nu stie ce e aia, dar crede ca stie. E vorba de cel care crede ca a asculta o simfonie, a merge la o expozitie, a cumpara bilet la un spectacol de teatru sau opera si chiar a citi o carte e treaba prostilor, care tocmai de aceea sint prosti pentru ca nu sint in stare, ca desteptii, sa scoata bani din orice, si nu sa ii arunce pe chestii ca cele date ca exemplu mai sus. Viata culturala e un imens plictis numai pentru cine are bani cu lopata si nesimtire cu carul.
Iar daca vorbim de viata culturala din Romania de azi, sa facem un mic exercitiu de memorie si analiza, si sa o comparam cu ce se numea asa in ultimul deceniu al epocii de aur. Mai ales daca, precum atitia inca, am si trait-o. Poate n-o avea perfecte ratiuni logice comparatia (cum zice francezul), dar te poate lumina uneori, in judecatile de valoare pe care, din varii motive, te grabesti sa le faci.

Nu, nu ma plictiseste

Bedros Horasangian
scriitor

Nu ma plictiseste. Am fost si am ramas un mare consumator de cultura. Ca simplu traitor, nu neaparat ca si „mare creator“. Cum am ajuns la scris abia dupa 30 de ani, pot spune ca marile satisfactii „culturale“ le-am trait pina atunci. Merg cu regularitate la concerte de la 7 ani (am, ca sa zic asa, o experienta in „ascultat“ de peste 50 de ani, caci altminteri am studiat pianul doar vreo 8..., cinci ani in copilarie, si vreo trei in jurul virstei de 30). De ce amintesc de toate astea? Pentru ca daca vrei sa te bucuri cu adevarat de un concert – am tinut multa vreme cronica muzicala, de o expozitie – am tinut citiva ani cronica plastica, de un film sau piesa de teatru – am tinut ani in sir si cronica de film – sau de o carte – am scris sute de comentarii despre diverse carti etc. atunci nimeni nu-ti poate altera satisfactia de a percepe pe cont propriu actul artistic. Asa, in primul rind, pentru uz intern. Un dobitoc de la „Dilema Veche“ m-a acuzat ca vreau sa epatez prin cultura. Ce sa-i spui dobitocului de viata ta si placerile tale? Aveam de gind sa-l pocnesc golaneste, cu prima ocazie, ca sa vada cum e cu cultura de cartier. Dar gestul lui Traian Basescu m-a facut sa renunt. Asta e, uneori, mai si renuntam la anumite placeri. Plictiseala intervine atunci cind isi fac loc mofturile si suficienta. Cum, necum, a existat o viata culturala de un anume nivel in Romania. Nu am ajuns la concerte cu Glenn Gould sau Radu Lupu in SUA, m-am multumit cu Valentin Gheorghiu si Dan Grigore. Restul pe discuri. Nu am de ce sa fiu nefericit din cauza asta. Ba din contra. Sint lucruri strict personale. Liviu Antonesei e prietenul meu. Altfel nu ma exhibam cu toate aceste detalii. Acum multe se invirt doar in jurul banilor. Si aici MMC-ul si ICR-ul duc o politica culturala gresita. Dar asta ar fi o chestie laterala intrebarii puse de „Timpul“. Nu, nu m-am plictisit in Romania. Chiar si fara „viata culturala“.

Pina si „experimentele“ sint copiate!

Cristian Topan
grafician, caricaturist

Din punct de vedere institutional, avem de-a face, in general, cu o prelungire ineficienta si desueta a structurilor institutionale comuniste, vechile uniuni de creatori – plasticieni, scriitori, muzicieni etc. – si ministerul poreclit al Culturii fiind niste mamuti birocratici care papa banii degeaba.
Managementul cultural este, la fel de in general, ineficient, iar promovarea evenimentelor culturale se face amatoristic, chiar si atunci cind evenimentele in sine se intimpla sa merite mai mult decit atit.
Cea mai mare parte a artistilor au o mentalitate de asistati, iar in cazurile cele mai fericite de bursieri. Pina si „experimentele“ sint copiate din Occident!
Cu toate astea, exista un foarte mare avantaj: piata de arta din Romania este inca fata mare! Ei, abia asta nu e plictisitor!

In plin alexandrinism

Ion Zubascu,
scriitor

Nu stiu altii cum sint, dar eu cind citesc intr-un Contemporanul recent amplul poem America, al lui Virgil Diaconu, publicat ca inedit, il vad apoi la putin timp in Acolada, dat si mai inedit, ca sa-l regasesc intr-o publicatie online a imperiului mediatic marca… Artur Silvestri, preluat cu inocenta virginala, desigur, dupa ce aparuse initial in volumul Lepre si sfinti, inca in… 2007, mie imi salta inima de veselie, mai ales cind vad si cele doua greseli ortografice flagrante, preluate din carte si plimbate de-a latul tarii, prin publicatiile mentionate. Si, apoi, cind fostul militar al Armiei Romane, in prezent poet la Pitesti, ataca frontal Imperiul Mondial American, ar trebui sa-si asigure macar spatele gramaticii elementare, daca tot n-a scris in prealabil un poem la fel de valoros impotriva Marelui Imperiu Sovietic si a fratestilor lui tancuri eliberatoare. Mai poti, frate, sa te plictisesti? Dar astea sint maruntisuri, sa trecem la lucruri serioase.
Climatul literar recent e dominat de valurile mari dezlantuite odata cu aparitia Istoriei critice a literaturii romane, a cartii Martei Petreu, Diavolul si ucenicul sau…si a romanului Cartea soaptelor, al lui Varujan Vosganian. Daca unanimitatea de pareri in ceea ce priveste receptarea superlativa a cartii genocidului armean ar putea trena la un moment dat, ondulatiunile mioritice ale cronicilor la Istoria critica…, dar si la cartea Martei Petreu ofera un spectacol deloc plictisitor, chiar palpitant, pe alocuri, pe care il prefer extremelor din spatiul politic romanesc. Apoi, sintem in anul ambelor alegeri, care zguduie temeliile firavei noastre democratii, politice si literare. Isi va prelungi Basescu cincinalul, va fi reales Nicolae Manolescu? Am mari emotii, cum sa ma plictisesc?
Singura plictiseala e doar in planul metafictional in care iau Premii Nobel doar romanasii alungati din tara de Securitate, pe cind nici in valea noastra literara, nici in dealul lor politico-economic, nu se naste ceva sa ne coaguleze cu o noua fantasma identitara, mai mult decit sa ne dezbine, un curent literar indraznet, un manifest avangardist zgiltiitor, ceva pe care sa-l imbratiseze lumea civilizata si sa zica uimita: io-te, soro, ca nasc si la Romanica valori! Dar imi pun mari sperante in Manifest la intrarea in noua preistorie a lumii (scris de mine, evident), cu care as vrea sa-i inviorez putin pe cei amortiti de propria lor plictiseala.