Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.871
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.664
ON: 0 membri / 2 musafiri
Total hituri: 461.267
Total vizitatori unici: 177.107

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
ECOURI, NICOLAE CORNESCIAN - Proza / Literatura

E C O U R I
(triptic)


STR?INUL CU VIOARA

Spintecând bezna nop?ii, trenul aluneca spre o nou? destina?ie; ignora fluctua?ii ?i forme de aer dintre ?inele ca de ghea??, aripile vântului ce l?sau urme vine?ii pe marginile geamului ori t?i?uri de lumin? violet?, repetându-se la fiecare cincizeci de metri. Surprinzând frânturile imaginilor ca de vis, un amestec de p?reri ?i penumbre, de câteva minute bune el z?bovea în coridorul celui de-al treilea vagon, de parc? a?tepta ivirea vreunui suflet cunoscut. Degetele-i prelungi mângâiau strunele reci ale viorii ce o ?inea mai tot timpul al?turi. Chiar dac? geanta cu hainele de schimb ?i dou? volume de beletristic? au r?mas în compartiment, instrumentul, considera el, era mult prea valoros ?i nu putea fi l?sat nesupravegheat. Acel obiect de lemn stacojiu întotdeauna îi amintea de Eliza, de vocea ?i respira?ia ei, ultimele atingeri înainte de a pleca pentru totdeauna.
Acum ora?ul ei r?mânea doar o urm? de vis. Cu fiecare nou? clip?, suportat? în absen?a ei, petele de lucoare g?lbejit? se diluau în ceva straniu ?i indefinibil. Se stingeau aidoma umbrelor din inima lui ce b?tea în tactul ro?ilor de metal orbitor. Ideile se amestecau într-un haos de râvne ?i regrete. Invocau dureri incomensurabile. Stârneau temeri în fa?a clipei imediat urm?toare. ?i totu?i, suporta tot acel chin ?i acea singur?tate doar gra?ie viorii ce o strângea la piept. Î?i imagina partituri imposibile, structuri ?i acorduri desprinse dintr-o alt? via??, perfecte ?i atât de lini?titoare. Compunea des?vâr?irea ?i, oricât de bizar nu ar suna, în sinea sa ?tia c? se folosea doar de un singur adev?r: de t?ceri insuportabile.
Când a închis ochii ?i pe crusta fragil? a min?ii a rev?zut chipul ei, trenul opri brusc. I-au trebuit câteva minute bune s? în?eleag? c? se afla în inima p?durii de brazi. ?i totu?i, învingând orice prejudec??i ?i frica în fa?a necunoscutului, a coborât pentru c? a resim?it o acut? poft? de a fuma ?i de a cerceta locul în c?utarea asonan?elor inedite. Nu a g?sit nimic. Absolut nimic. Acolo era vidul. Acolo era ea.


TOT MAI SINGURI


- Nu-?i cer s? m? recuno?ti. N-am nevoie de alin?rile tale. Oricum, destinul mi-a fost pecetluit. Acel accident…
- Taci! m-am r?stit.
- … era punctul de final, a continuat ea. Copilul meu, unica mea fiic? a plecat pentru totdeauna. Au r?pit-o ?i dup? patruzeci de zile m-au anun?at c?, din pricina descompunerii avansate, trupul nu putea fi identificat. Dar eu ?tiu c? era ea.
- N-ai avut nicio fiic?, am intervenit, dorind s? aplanez din suferin?a-i. E doar imaginarul t?u ?i nimic mai mult. Pe moment, chiar tr?isem senza?ia c? femeia din casa mea a în?eles mai mult decât am presupus. A? fi vrut s?-i spun c? supliciul ce i-a fost dat s?-l cunoasc? în urm? cu doar câteva zile, a l?sat multe, prea multe r?ni nevindecabile, urme ce nu vor putea fi ?terse vreodat?. M? ab?ineam ?i preferam t?cerea în locul detalierilor f?r? sens. „Înc? nu era preg?tit?”, îmi ziceam. Va mai trece mult timp pân? î?i va recâ?tiga încrederea în sine.
?i când m? gândesc, nici nu-mi vine s? cred c? pân? mai ieri, al?turi de acest suflet, împreun? cu aceast? fiin?? minunat?, m? consideram cel mai fericit om de pe acest p?mânt. Îmi pl?cea s? o v?d zâmbind. S-o ascult pe când îmi citea impresiile sale, gândurile întip?rite pe velin?ele g?lbejite ale caietelor de dictando din timpul c?l?toriilor noastre; viziunile ei întru totul inedite, modul în care percepea aceast? lume pe cât de complex?, pe atât de imprevizibil?. Adoram când mi se afla al?turi ?i, povestindu-mi, aveai impresia c? privea dincolo de meandrele realit??ii apropiate. Inspira adânc. T?cea. Apoi, într-un târziu, m? implora s? închid ochii. ?tiam ce urma. Totu?i, oricât de bizar nu vi s-ar p?rea, înc? de pe atunci, înc? în acele veri pierdute prin ungherele ascunse de privirile sfid?toare ale str?inilor, petrecute la mari distan?e de casa noastr? din Vidamia, departe de to?i ?i de toate, înc? pe atunci ?tiam c? ursita noastr? nu era altceva decât o sear? senin? prevestind fulgerul nesperat dintr-un miez de noapte. ?i iat? c? b?nuielile mele nu au fost doar ni?te gânduri z?natice.
În ziua în care a plecat de acas? f?r? s? m? anun?e, când am încercat s? o sun, dar ea nu-mi r?spundea, când pe aleea din scuarul de pe strada noastr? am dat de un porumbel mort, am în?eles c? s-a întâmplat ceva r?u, foarte r?u. Am fost contactat de angaja?ii spitalului municipal. „Am reu?it s? o resuscit?m”, zicea medicul de gard?.
- Nu-?i cer s? m? recuno?ti, îmi zise aducându-m? în prezent. Atunci a murit o parte din mine. E ca ?i cum ?i-ai pierde sufletul. ?tii c? mâine se împlinesc exact… Dar cuvintele i-au fost sugrumate de un plâns spasmodic. I-am preg?tit patul ?i am rugat-o s? se lini?teasc?. Am adormit abia spre diminea??. Îmi pl?cea s? ascult cum respir?. Nu îndr?zneam s-o ating. N-a? fi vrut s? o trezesc. Îmi ajungea s? o ?tiu al?turi, s? o p?zesc ca pe un copil aflat în primele zile de via??.
M-am trezit destul de târziu. Prea târziu. Ochii îi erau închi?i. I-am atins um?rul dezgolit, bra?ul, pieptul rece, mult prea rece. L?crimam ?i m? gândeam c? azi se împlineau exact patruzeci de zile de la acel blestemat accident. Un copil se ivi în pragul casei mele. M-a privit lung. Mi-a zâmbit ca ?i cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Sufletul, a rostit feti?a.


VOCEA DIN VIS


A potrivit c??tile, a ajustat microfonul, iar pe ecranul azur, jos, în col?ul din dreapta, ca ?i în fiecare sear?, ?i acum pâlpâir? acelea?i cifre – 18:37. A dat accept. A?tepta primele cuvinte. O t?cere ap?s?toare, grea, insuportabil? sporea noianul patetismului dezgust?tor, dat, probabil, de persisten?a singur?t??ii ?i de impresia z?d?rniciei de care devenea con?tient?. A?tepta. „Înc? pu?in”, gândi. „Înc? o clip?”. ?i iat? c? tocmai în momentul în care i s-a p?rut c? în spatele perdelelor ca de cear? au mijit dou? umbre violacee, percepu primele sunete. Ceva ce amintea ritmul respira?iei sacadate a obligat-o s? tresalte spontan. Au urmat câteva ecouri disonante. Ceva ca un vâjâit îndep?rtat. Era ca ?i cum ni?te degete nesigure, din neaten?ie, ar fi atins clapele clavirului dintr-un salon pustiu. Un scâr?âit strident, probabil, o eroare de conexiune a adus-o la realitate. ?tia: el era acolo, într-un nod al conectivit??ilor infinitezimale din acest paing confuz, numit „Internet”. Respira. El respira.
Asculta ?i i se p?rea c?, urmând i?ele invizibile, ?esute în aerul jil?vit ce îi separa, acel sunet i se scurgea în aortele inimii, protejate de crustele scoicii fragile, men?inând reverbera?ia, dar, totodat?, preg?tite s? plesneasc? la orice acord gre?it.
- ?i ce crezi c? am putea s? ne mai spunem? Durerea nu se rezum? doar la cuvinte. Durerea e, mai degrab?, t?cere.
Ea tremura. A închis ochii pentru c? umbrele din geam deveneau mult prea reale. El a t?cut. ?tia c? ea va plânge. Nu s-a în?elat: a perceput un suspin tânguitor.
- Taci! zise ea în cele din urm?. Vrei s? m? distrugi?
- Nici m?car nu ne cunoa?tem, interveni el. Sunt convins c? n-ai s? m? întâlne?ti vreodat?. Nu vei reu?i nici m?car s? m? ui?i pentru c? nu fac parte din amintirile tale. Am fost ?i voi r?mâne doar o imagine pal?, încrustat? pe o umbr? firav?, ce abia c? se poate imagina. ?tiu c? m? cau?i în privirile fiec?rui str?in…
- Taci! implor? ea. De ce nu pricepi c? vorbele tale apar?in veciei? M? distrug. M? fac s? doresc imposibilul. Iar uneori chiar mi se pare c? nici, nici nu po?i, nici nu po?i s? exi?ti ?i în mrejele acestei vie?i. În absen?a ta m? simt doar un trup r?t?cit într-un de?ert nem?rginit. M? visez c? port o c?ma?? de noapte, lung? ?i cenu?ie. Întins? pe p?mântul uscat, br?zdat de pori adânci ca de ni?te r?ni purulente, privesc o pas?re neagr? din apropierea mâinii stângi. Închid ochii ?i te a?tept.
- Cum de nu po?i s? pricepi s? nu avem voie s? ne întâlnim? aproape c? strig? el. Vom distruge tot ce am cl?dit pân? în aceast? clip?: speran?ele noastre, ideile, imposibilit??ile de care ne-am apropiat mai mult decât orice alt? persoan? de pe acest p?mânt.
- Dac? ai privi în ochii mei…, insist? ea.
- Eu sunt orb.
„Sunt orb”, reverbera în sufletul ei. „Sunt orb. Orb.”
Era cuprins? de un profund sentiment de frustrare. Acea voce nu apar?inea vreunei persoane din realitatea ei. Timbrul lini?titor, pauzele dintre cuvinte, un fel de cezuri din pronun?ie, în mintea ei, bulversat? de întâmpl?rile din ultimele zile, compuneau un tablou obscur, plin de disonan?e afective, de ardori de?arte ?i invoc?ri ale finalului iminent. În?elegea destul de bine: acel glas f?cea parte din visele ei. Era ca un laitmotiv, deta?at parc? de toate ?oaptele, de ecourile ?i reverbera?iile ce compuneau simfonia lugubrului ?i complexit??ii. Acel glas îi dicta destinul. ?i ea îl asculta. Se supunea fiec?rui impuls, fiec?rei solicit?ri, pove?elor destul de stranii. Acel glas era ca o rumoare de respira?ie, era desprins de haosul sunetelor str?ine. Venea dintr-o alt? via??.
Nu mai suporta. S-a deconectat. S-a abandonat unui plâns incontrolabil. Reu?i, totu?i, s? se ridice ?i s-a apropiat de geam. Afar? ploua. Un cer?etor cu o cârj? alb? î?i g?si ad?postul în cabina telefonic? de peste drum. Umbrele deveneau tot mai pronun?ate.

© N.C.


Nr. hituri: 1.254
Adaugat la data: 11:46:04, 03 Apr 2012
Comentarii material Nu exista nici un comentariu pentru acest material.