Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.875
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.677
ON: 0 membri / 2 musafiri
Total hituri: 579.974
Total vizitatori unici: 227.721

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
Ceritudine şi ?ndoială ?n sfera experienţei religioase, nicodim balosin - Eseu / Literatura

Ceritudine şi ?ndoială ?n sfera experienţei religioase

Autor: Nicodim BALOSIN


Tema fundamentală a epocii noastre, dar şi a istoriei este, sau ar trebui să fie, raportul omului cu divinitatea. Ceea ce se petrece actualmente ?n lume, ?n condiţiile ?n care acest raport a pierdut serios din consistenţa patriarhală, este o veritabilă criză a omului, ?n special, dar şi a creaturii, ?n general. Se pune problema de a şti dacă fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa (Geneză 1,26), dar rănită şi rătăcită ?n timp, ?n binomul credinţă-?ndoială, va continua să se numească om. Asistăm la procese de emancipare şi individualizare a fiinţei ?n imanent, la procese de dezumanizare pe toate direcţiile şi ?n toate domeniile vieţii sociale, omul ?ncet?nd, prin mutilarea sa religioasă, să mai fie nu numai o valoare supremă, dar chiar o valoare oarecare. Iluzionarea tulbură ?ncet-?ncet optica reală asupra existenţei, ?ncerc?nd să substituie observaţiei obiective o lume-surogat, insuficientă, marcată de nelinişti, a cărei valabilitate este subietivă, fiindcă porneşte doar din exigenţele conştiinţei sale rebele.

Aprofundarea unei teme at?t de complexe şi de pretenţioase ar presupune cercetarea, inventarierea şi expunerea unui material ce s-ar revărsa cu mult peste cadrul timid al unui articol-schiţă ca acesta. ?ncercarea noastră ?nsă, de a aborda o asemenea exigentă şi copleşitoare problemă, o vedem justific?ndu-se ?n convingerea că anumite prejudecăţi ale menalităţii moderne din sfera religioasă a existenţei, trebuie fie zdruncinate din laxismul lor, fie consolidate şi oferite apoi drept exemplu.

După căderea ?n păcat a protopărinţilor noştri Adam şi Eva şi izgonirea din rai, pentru ?ntreg neamul omenesc a ?nceput o nouă eră: o eră a căutării. Totul, material şi spiritual, trebuia redescoperit, rec?şigat şi reafirmat. Fiecare lucru avea acum un preţ şi nu dintre cele mai mici. Şi dacă adăugăm la această stare de "orfani ?n existenţă" plata păcatului, care este moartea (Rom.6, 23), conştiinţa păcătoşeniei, regretul tardiv şi imensa durere, "sentimentul de rămaşi-pe-dinafară" şi "nostalgia paradisiacă", vom ?nţelege pe deplin lupta extraordinară a omului de re?ntoarcere la plinătate, instinctul de conservare şi astfel de salvare a vieţii noastre, ce t?njeşte ?n beznă şi ?n spaimă, ?n păcat şi ?n vremelnicie, către izvorul transcendent al vieţii. Acum ?ncepe, pe de o parte, o acţiune de depăşire a formelor ?n care au căzut primii oameni şi o identificare de noi perspective, iar pe de altă parte, o activitate, mai mult sau mai puţin conştientă, de marcare ?n fapt, ?n opere, a frumuseţii, bogăţiei şi sensului Raiului ce "s-a ?nchis undeva, deasupra noastră, c?ndva, ?n neprecisul ?nceput al timpului". Nichifor Crainic dezvolta această idee, spun?nd: "Toată fapta, toată creaţia umană, ce umple timpul şi spaţiul acestui păm?nt nu este altceva, ?n ultimă semnificaţie, dec?t simularea frumuseţii inaccesibile a acestui Rai ce dogoreşte de departe memoria ancestrală a omenirii şi ?nroşeşte oţelul voinţei de ?nălţare căre el. Consider?nd sub acest unghi pornirea sufletului omenesc de a salva din moarte prin credinţă şi operele ei, de-a căror frenetică zămislire răsună veacurile şi continentele, ea ne apare ca un continuu şi ?ncordat asalt al Raiului pierdut .



Venirea M?ntuitorului Iisus Hristos ?n lume, ?nvăţătura, patimile, moartea şi ?nvierea Sa, au marcat fundamental destinul omului. Firea acestuia, prin unirea cu cea dumnezeiască, a fost restaurată, ?nnobilată şi sfinţiă. Moartea a fost biruită, spaţiul libertăţii creaturii definitiv consacrat, iar legea iubirii "instaurată". Chemarea la cunoaştere, la viaţă şi la comuniune continuă şi totală cu Dumnezeu ?n duh, a ?nceput să răsune cu putere ?n urechile şi inimile tot mai multor oameni, ?nflăcăr?ndu-i şi fortific?ndu-i. Credinţa lor, ascunsă ?n catacombe, sf?şiată prin circuri de gura flăm?ndă a leilor, batjocorită ?n case şi pe străzi, fumeg?nd de nenumărate ori din torţe ?n care sf?r?ia carnea de om, biruise .

A intervenit ?nsă, ?n desfăşurarea istorică, un fapt de o ?nsemnătate cu totul şi cu totul deosebită, ?n care vedem cuprinz?ndu-se mare parte din explicaţiile pendulării ?nre afirmarea şi negarea Cerului, ?ntre certitudine şi ?ndoială ?n sfera experienţei religioase. Acest fapt prevalează asupra cauzelor sociale, politice sau economice care, oric?t de evidente şi evidenţiatoare ar fi, nu ne-arajuta să pătrundem real ?n esenţa evenimentului.

?n pragul anului 1000, la dogoarea unei credinţe destul de greu de imaginat astăzi, lumea creştină occidentală aştepta ?mplinirea cuv?ntului M?ntuitorului despre A Doua Venire. Apropierea ?nfricoşătoarei Judecăţi st?rnise printre oamenii de atunci o tensiune vecină cu nebunia. Imaginea este complexă, iar spectacolul grandios. Toţi oamenii aşteptau miezul nopţii, ce avea să vestească sf?rşitul a o mie de ani de aşteptare, dar şi sf?rşitul lumii. Dar Hristos n-a venit... Omul ?ntreg de p?nă atunci s-a spart, s-a smucit şi s-a rupt din lumea nevăzută ?n care crescuse, ?ntorc?ndu-se şi dezic?ndu-se de ea şi ?ndrum?ndu-şi privirile minţii către ceea ce cu puţin ?n urmă era "v?nare de v?nt şi deşertăciunea deşertăciunilor", definind două tipuri umane, caracteristice de acum ?nainte.

Nu rebuie să ne imaginăm că faţa lumii s-a schimbat brusc de a doua zi, răsturnările de acest fel reclam?nd o lungă perioadă de timp. O nouă lume ?nsă a ?nceput din noaptea aceea, iar procesul spiritual izbucnit ?n urmă cu aproape o mie de ani dăinuie ?ncă sub ochii noştri. Aşa-numita "renaştere", dar şi chipul omului modern le aflăm acolo. Omul s-a hotăr?t să renunţe la bucuriile de neegalat ale paradisului pierdut, pentru a le căuta cu perseverenţă, tot mai mult prin raţiune, pe cele imanente. Materialul nu l-a mai lăsat indiferent, sf?rşind prin a se lăsa acaparat de acesta. Opt?nd, s-a postulat pe sine, simţind că astfel nu va mai depinde dec?t de el. Destinul era acum ?n m?inile lui, iar p?nă la a se transforma din creatură ?n creator, p?nă la a deveni propiul său dumnezeu, nu mai era dec?t un pas .

?ndată ce a cunoscut roadele cugetării, acest tip de om, omul autonom, mai ales ?ncep?nd din secolul al XV-lea, şi-a permis să critice şi să reformeze totul: teologie, filosofie, artă, etc. Viaţa culturală de la 1500 a adus o puternică tendinţă pentru relativizare a tot ceea ce este supranatural, tendinţă ?ncorporată fidel şi exemplar ?n spiritul marelui umanist Erasmus de Rotterdam. Acesta, prin acţiunea lui de plăsmuire a unui creştinism simplificat, a semănat ?n conştiinţa europeană cel mai periculos amoralism şi duplicitate ?n care se va complace iluminismul şi indiferentismul din totdeauna. Renaşterea şi Umanismul, de fapt, au reorganizat scara valorilor, afirm?nd imanentul ?n locul transcendentului, individualitazea ?n locul comuniunii şi a tradiţiei, ?ntoarcerea spre empiric, autonomia ştiinţei, iar antropocentrismul ca ideal ştiinţific-artistic suprem.

Observăm că viaţa omului s-a complicat mult, nepermis de mult, dacă privim dintr-o perspectivă ştiinţifică. De fapt, prin ?nlăturarea misterelor eliberatoare de ?nlănţuirea cosmică şi comunitară, ea s-a simplificat regretabil, absenţa lor aduc?ndu-i captivi ?n timp şi spaţiu, sub semnul morţii absolute.

Celălalt tip, omul real, nu poate fi căutat şi g?ndit ?n suficienţa imanentă a autocunoaşterii. Vocaţia lui este comunitară, plurală, şi poate fi găsit şi primit ?n şi prin profunzimile harului. Este tipul de om ce a primit şi acceptat conştient şi liber revelaţia, ce a primit şi acceptat, dincolo de orice ?ntrebare sau folos trecător, Adevărul. Poziţia sa este determinată, ca, de altfel, şi la omul autonom, de relaţiile cu divinitatea, cu universul, cu aproapele şi cu sine ?nsuşi, ?nsă viziunea sa asupra lumii este absolut teocentrică . Aceasta ?l conjugă ?n real şi-i oferă o finalitate justă, serioasă şi logică ?n Creatorul său. Necomplăc?ndu-se ?n jocul absurd şi adesea ridicol al căutării de lucruri, fapte sau idei noi, al succesiunii noului şi a vechiului, ce-l ?ndepărtează de obiectul real al cunoaşterii, trăieşte ?n limitele tainei sale existenţiale, hrănindu-se cu şi din "ameţitoarea promiscuitate a lui Dumnezeu" (Gabriel Marcel).

Prin forţa eliberatoare a misterului, acest om evadează din istorie şi depăşeşte relativul, eternitatea lui fiind fixată ?n triunghiul - Dumnezeu este, cele două lumi sunt, omul este. Liber şi m?ntuit prin adevărul credinţei şi al dragostei, omul religios etern, ?n setea sa de absolut şi de ancorare ?n nelimitat, depăşeşte mistic miticul şi raţionalul ficţiunilor utile, al perechilor unităţilor formale, al mărginirii al incertitudinii, al incompletitudinii şi al neliniştilor biologiei .

Un bagaj minim de cunoştinţe şi o logică elementară ne ajută să ne ?nţelegem condiţia şi locul pe care-l ocupăm fiecare ?n sistemul perfect al universului. A ?nţelege, ?n acest caz, este sinonim cu a accepta. Legea fundamentală a universului este ?nsă cea a contradicţiei, a paradoxului, a bipolariăţii simultane . Iar cel mai aproape de această lege este tocmai creştinismul, definit la un moment dat ca fiind "un mesaj existenţial ce face din existenţă ceva mai paradoxal şi mai rău dec?t a fost vreodată ?nainte şi va mai putea fi vreodată ?n afara lui " . Dumnezeu ?nsuşi depăşeşte sfera axiomelor raţionale, căci, după cum spunea Păr. Dumitru Stăniloae, "un Dumnezeu totalmente cognoscibil ar fi un Dumnezeu finit, iar un Dumnezeu finit nu ar mai fi Dumnezeu". Asfel, logica noastră şi bunul simţ răm?n absolut neputincioase şi se pleacă ?n faţa iubirii, bunătăţii, dreptăţii şi atotputerniciei dumnezeieşti, care, nu de puţine ori, ne uimeşte şi ne copleşeşte. Pentru că nu putem ?nţelege. Iar dacă ar fi să ni se descopere şi s-o ?nţelegem doar pentru a ne satisface curiozitatea, mai bine nu!, renunţăm. N-ar folosi cu adevărat nimănui. Mai bine să admitem că nu putem ?nţelege şi să ?nvăţăm să ne supunem, ?n dragoste.

Acesta este momentul ?n care, odată subiecul şi obiectul credinţei definite şi cunoscute, putem insista nemijlocit asupra "perechii neliniştitoare" (P.Ţuţea) ceritudine-?ndoială.

Apariţia ?ntrebării a produs echivalentul şi poate chiar replica, ce a generat obligatoriu ?ndoială, incertitudine, şi a deschis astfel posibilitatea devierii. Certitudinii i s-a opus ?ndoiala, adevărului, minciuna; libertăţii, sclavia; frumosului, ur?tul; eu-lui, lumea; revelaţiei, cercetarea; sacrului, profanul; tăcerii, cuv?ntul; concretului, abstractul; divinităţii, destinul, ş.a.m.d. Problema, ?ntrebarea, "punctul ?n care nu mai putem crede că...", au devalorizat adevărul şi sensul, multiplic?ndu-le. ?ntrebarea a ridicat ?ntre noi şi tot ce ne ?nconjoară un obstacol, o barieră, delimit?ndu-ne fiecăruia ?n parte sarcina şi procentul de tensiune ce trebuie soluţionată. Pe zi ce trece, realitatea, cerul şi păm?ntul, omul chiar, "se topesc raţional sub puterea negativă a ?ntrebărilor" (Burnet). ?n acest caz, istoria, ?n ameţitoarea ei dinamică gnoseologică, nu este altceva dec?t b?jb?ială şi plimbare pe teren minat, mers ?n ?ntuneric, ce i sublinieri sau a unei evidenţieri a esenţialului, a frumosului, măsurii sau sensului, iar incertitudinea generată ?n acele cazuri să nu fie altceva dec?t expresia suficienţei noastre orgolioase şi maladive, lipsa, incapacitatea noastră de a pătrunde "?ntru " (Noica) şi dincolo?

?ndoiala este deci, putem spune, o stare de criză experiată de om ?n raportul său cu Adevărul revelat şi ?n procesul de cunoaştere a Lui. A fi ?nsă permanent ?n criză ?nseamnă a persevera ?n nelinişte şi a te irosi. Criza este folositoare numai dacă aduce după sine o recentrare, un fel de convertire sau un răspuns nou, o luminare a fiinţei morale, o completare fericită a vieţii interioare, ce nu se măsoară după criteriile cantitative imediate ale informaţiei bogate ?n extensiune, ci după criteriul calitativ superior al trăirii intense a Adevărului. Omul aleargă pentru a c?ştiga certitudinea, sursa bucuriei; ?n certitudine creşte ca o floare, se armonizează, primeşte sevă şi plinătate. Certiudinea ?i aparţine ontologic, ea ?nsemn?nd at?t echilibru şi linişte, c?t şi curaj şi putere .

Certitudinea prin excelenţă este ?nsă legătura cu Dumnezeu, credinţa ?n El, certitudine ?n care omul nu se mai supune ?nt?mplărilor ci, mai mult dec?t at?t, c?ştigă viaţă şi se deschide. Spre deosebire de alte certitudini de ordin moral, economic, social sau istoric, din nefericire, aproape singurele cunoscute de

civilizaţia moderrnă, această certitudine ?l face pe om stăp?n pe sine, ?n sensul că ?i conferă siguranţă şi stabilitate şi, dar mai ales, ?l investeşte cu responsabilitatea asumării unei existenţe autentice, cu o "responsabilitate pe plan cosmic" (M. Eliade), ce depăşeşte complet responsabilităţile normale, obligatorii, faţă de sine şi faţă de societate. Iar despre această certitudine supremă, ca o concluzie de viaţă, Sf. Simeon Noul Teolog, spunea: "Cine ?l are ?n suflet pe Domnul, acela cunoaşte semnele vădite ale prezenţei Lui: bl?ndeţea, adevărul, smerita cugetare, dragostea nefăţarrnică. ?n cei ?n care nu ?mpărăţeşte Dumnezeu, ?n aceia se văd trăsături sufleteşti contrare celor pomenite. Cei ce nu ?mplinesc poruncile lui Hristos, nu-L primesc pe Hristos ?nsuşi. Iar celor ce-L primesc pe Hristos, El li se ?ncredinţează şi le dă de la Sine cele dumnezeieşti, ?i face dumnezei după har. Astfel de oameni devin ?nţelepţi ?n sens duhovnicesc şi, ca heruvimii ?n cer, ?l ?ntipăresc pe Dumnezeu ?n sufletele lor. Pentru cei care au raţiune nu există un bine mai mare ca ?mpărăţia lui Dumnezeu" .


Nicodim BALOSIN


Nr. hituri: 1.326
Adaugat la data: 05:17:03, 09 Jun 2004
Comentarii material Nu exista nici un comentariu pentru acest material.