Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.873
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.672
ON: 0 membri / 2 musafiri
Total hituri: 540.781
Total vizitatori unici: 212.241

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
SCHIMBAREA LA FA?? A EST-ETICII RECEPT?RII ?!, Igor URSENCO - Eseu / Literatura

MEMENTO:
“Orice schimbare în forma poetic? pare s? fie simptomul unei foarte
adînci modific?ri a societ??ii ?i a individului …”,
T. S. Eliot, „Wordsworth ?i Coleridge”

În prima jum?tate a sec. XX, fragedul înc? (“nelumitul”) Alexandru Robot era b?tînd la u?a (din fa??) a literaturii: cu experien?ele ?i complexele adolescentine ale eroului s?u din romanul “Music hall”, risipite prin solul literar al vremii care prefigura viitoarea realitate sovietic? galopînd? apocaliptic.
Aceste experiment?ri – neîndoioase exerci?ii de maturitate – p?reau c? nu vor mai prinde r?d?cini în Republica Moldova, teritoriu privit înclusiv de la Bucure?ti (pe cînd schimbarea dioptriilor?!?) cu statut de “enclav? cultural?”. C?ci trebuit-a s? curg? mult? ap? pîn? sosíile lui literar-freudiene s? apar?: Radu Negrescu, jocherul intelectual-ludic, ironic ?i – deci “singur în fa?a dragostei”, dimpreun? cu Isai (Icar?!)-cel-frînt-în-primul-s?u-zbor de angoasele realit??ii. E vorba de textele romane?ti ale lui Aureliu Busuioc (“Singur în fa?a dragostei) ?i, respectiv, Vladimir Be?leag? („Zbor frînt”).
Acestea vor fi fiind, mai mult sau mai pu?in talentate, „gesturile” autorilor respectivi de a da sens: prin optica literaturii (ca art?? ?tiin?? în imagini de a n?scoci întreb?ri incomode, limpezindu-le par?ial?!)!
De a pune sens a?adar realit??ii istorice ?i psihologiei scindate a eroilor. (Moderni, s? nu uit?m totu?i!)
Acestea trebuie c? au fost ?i semnalele (autohtone) dintîi ale alien?rii secolului XX ?i pu?inile dintre “pîrghiile” de rezisten?? în fa?a mecanismelor de receptare (uniformizat?) a „literaturii moldovene?ti” din perioada ei „sovietic?”...

P.S. (anticipat) la o carier? “literar?” ratat?
Limitîndu-ne la arealul cultural al Republicii Moldova. Cunoscutele ?i, deja supramedizatele, procese de la sfîr?itul anilor ’80 ce conduceau la “marea schizm?” ideologic? a Blocului interna?ional socialist, au coincis inclusiv cu sistarea Dialogului firesc Cititor - Creator.
De unde ?i “barterul” psihologic-compensator, departe de a fi literar! A r?mas indubitabil faptul c? (mul?i) autori moldoveni ?i-au g?sit un obiect estetic profitabil substituind Conduc?torului, Partidului, Interna?ionalismului etc. respectiv pe Dumnezeu, Biserica, Na?ionalismul. Psihologia infantil? a artistilor transfugi ar merita un studiu aparte, care s? se cristalizeze ca o Addenda la „Momentele & schi?ele” caragialesti! Autori coriolanidr?g?ne?ti din toate genera?iile literare ?i psihologice “uit?” în permanen??, explicabil în ignoran?a lor neofit?, s?-?i modifice ?i stilu’!
A?’, Dom’le: se schimb?„tempora...”, dar „morele” ... r?mîn…
Atunci Cititorul (care-a mai r?mas) a” murit” ?i n-a mai vrut s? lectureze nimic…

La sincopa cultural? care fusese par?ial dep??it? de prozele lui Vitalie Ciobanu ?i Nicolae Popa, iat? c? vine ?i rîndul ludicului poet-invectiv?: Emilian Galaicu-P?un.
Investite ceva mai înainte într-un text liric omonim, scriitorul ne atrage aten?ia cu ni?te „Gesturi” materializate în proz?. De prisos a sune c? opul se vrea (a?a crede, cel pu?in, autorul) bulversare – observa?i, nu spun contestare?! – a mentalit??ii & modalit??ii de a mai scrie, în cheie realist-sovietic?, ?i dup? anul 1996! Stare de lucruri doar aparent preten?ioas?, dac? ?inem cont de faptul c? ne afl?m în plin? criz? modern(ist)? disperat? în rezolvarea – postmodern(ist)? – a ei.

N.B. pentru un ecor?eu modernist - postmodernist
Sfîr?itul erei – închise – a c?r?ii 1, cea care a dominat cititorul prin omniprezen?a, omniscien?a – nemaivorbind de omnipoten?a – autorului, a eradiat treptat din con?tiin?a estetic? no?iunile de “original /originar” etc., permi?îndu-i epocii – deschise – a textului s?-?i impun?, mutatis mutandis, categoria psihnalitic? de “scriitur?” cu implica?iile inevitabile: ”dispari?ia locutorie a poetului” (Sth. Mallarme) în spatele textului, textualistul care scrie despre… procesul scrierii, “autorul“ generat de “propriul text” etc.
Literatura – în?eleas? drept text general, compus din ceea ce s-a scris & se va mai scrie! – e privit? prin optica “transcenden?ei textuale a textului” (G. Genette) sau, altfel spus, prin no?iunea de intertextualitate, ce ?i-a g?sit un intersti?iu delimitat (de?i nedefinitivat) în instrumentariul critic. Astfel, dup? J. Kristeva “limbajul poetic apare ca un dialog de texte”, fiindc? “orice text se construie?te ca mozaic de citate, orice text e absorb?ie ?i transformare a unui alt text”. Pentru ca J. Derrida s? reverbereze optica, afirmînd c? “totul începe cu pliul cit?rii, interiorul textului va fi fost deja întotdeauna în afara lui”.
Deoarece (pentru acest tip de literatur?) verbul „a scrie” devine impropriu – substituit prin verbe specifice „a disemina, a germina, a grefa, a invagina” – era mai indicat ca învederatul “autor” s? apar? dublu marcat (cu ghilimele), adic? anulat (“…mai poate îndr?zni cineva s? sus?in? c? este autorul c?r?ilor?”, se întreab? filosoful deconstructivist) sau remaniat în grefier, grefoman (cererea ?i oferta paronomaziei).
Era, a?adar, pe deplin logic ?i îndrept??it ca “autorul” „Gesturilor” s? duc? experien?a pîn? la firescul ei sfîr?it. Lucru pe care nu întîrziem s?-l facem, peste numele lui isc?lindu-ne: ”Emilian Galaicu-P?un”.
Trecerea in revist? a elementelor de criz? moderniste, parte inalienabil? a germina?iei postmoderniste (marcat? de “arhetipurile colective” ale lui C. G. Jung), ne permite s? afirm?m – penetra?i de sentimentul superfluu contemporan – în urma lui J. F. Lyotard: ”opera poate deveni modern? doar dac? e, mai întîi, postmodern?”.

Antrenîndu-se în aventura de “ardere mongol?” a etapelor literar-estetice (prilejuit?, spuneam mai sus, de evolu?ia specific? a literaturii moldovenesti în perioada ei sovietica), crea?ia lui Emilian Galaicu-P?un trebuie c? merge, paradoxal, pe urmele eroului macedonschian: cel care – atingînd, la cap?t de puteri, zidurile adev?ratei Mekka – î?i d? seama c? ?i-a surpat, de fapt, Mekka-himer? jinduit?.
Dac? – dup? “un veac de singur?tate” ideologic? & literar? – ar fi s? plas?m „arta cuvîntului din spa?iul Republicii Moldova” în contextul procesului literar contemporan ce a dep??it vîrsta lui Mallarme, „Gesturile” marcate editorial spre sfîr?itul anului 1995, pot fi situate temporal retroactiv: în perioada de activitate a avangardei artistice europene. Sau, pe plan structural-sintactic, le-am putea considera o recuperare, fireasc?, a celui ce p?rea s? fie – vezi inceputul reflec?iilor! - promi??torul Alexandru Robot: eventual, ar fi identificate ?i elemente tangen?iale cu acesta.
Pe de alt? parte, destinul (literar, în primul rînd) al neobositului experimentator de „Levita?ii deasupra h?ului” e “reglementat” de buna func?ionare a “aparatului digestiv” specific fra?ilor lui (siamezi) de Dîmbovi?a, zi?i “optzeci?ti”. Pe sigla heraldic?, devenit? comun? de ambele p?r?i ale Nistrului, trebuie c? st? înfipt în ac de scorpion P?ianjenul (c?rt?rescian?) cu tentacule serpentine, avînd scris – cu ?rift dantesc de la intrarea in Infern – pe exerga bur?ii: “Hai suge, suge tot ce zboar?!”.
(S? recunoa?tem, între aceste paranteze, c? epoca lui Costache Conachi ar fi cea mai nimerit? – drept cabotinaj – pentru “sem?n?tori?tii” contemporani, sincroniza?i cu recuzita veacului trecut!)
A?adar, avem in fa?a ochilor no?tri (ce expresie ciudat?, totu?i!) o alt? modalitate & încercare de a scrie, care impune deci un alt fel de receptare: altul decît ne-am obi?nuit iner?ia deceniilor închistate de realism socialist! Ergo, ar fi mai mult decît o crim?: ar fi o gre?eal? s? aplic?m ?i metodele, insuficiente aici, ale criticii tradi?ionale!
Indubitabil, tipurile de lectur? ale cititorului – care se cer multiple (însu?i Emilian Galaicu-P?un enumer? în studiul „Poezia de dup? poezie” doar o parte din tehnicile posibile) – constituie chiar premiza de în?elegere, ?i ea, nedorindu-se una … exhaustiv?. Autorul, se pare, nu pune pre? pe întîlnirile intime cu cititorul tradi?ional (…sensu-ngropat în cuvinte s? r?mîn? / nep?truns de prostime ?i ploi cît mai mult posibil”), dar nici nu are ?ansele unui james-joyse, a?teptînd-încrez?tor-cititorul-ideal care s? se dedice descifr?rii textului incifrat din „Ulisse”.
Subtitlul „Trilogia nimicului”, în fapt o emula?ie sub?ire la „Totul” lui Mircea C?rt?rescu, – ?i aici anticip?m: contestarea afi?at? nu inseamn? decât recunoa?tere – vine, mai degrab?, ca un gest târziu de reconfirmare – a câta oar?! – a “de?ert?ciunii de?ert?ciunilor” ?i a “cunoa?terii inutile”. Expresia e chiar premoni?ie pentru cititori care urmeaza sa constientizeze retroactivitatea grilei postmoderne: autorii postmodern(i?t)i, apud Matei Vi?niec, “povestesc în actu’ doi ce se-ntîmpl?-n actu’-ntîi”; mai bine zis, ei simuleaz? “povestirea”, c?ci in realitate sunt “povesti?i. De unde ?i stigmatizarea ru?inoas? de „ineficien??”, atunci cînd vine vorba despre stabilirea/ structurarea temelor/motivelor în „scrierea” acestora: ei se refer? la tot, adic? … la nimic.
În ciuda discontinuit??ii aparente ?i fragmentarismului, marcate grafic (“unitate de m?sur? a genera?iei ’80”, ne releveaz? însu?i autorul intr-un text teoretic pro domo sua), o anumit? integritate a textului se poate depista totu?i. Datorate (inclusiv) – ca s? utiliz?m experien?a “indecidabilelor” derrideene – unei calit??i dar ?i caren?e artistice totodat? atunci cînd pierde m?sura: a m b i g u i t a t e a.
Prezen?a dozat? a ultimei în corpul oric?rei opere artisitice a dat, dintotdeauna, m?sura stilului veritabil. Or, ambiguitatea e caracteristic? la toate nivelurile, pornind chiar de la titlu, sintax? invaginar? ?i pîn? la vocabularul indecidabil. F?r? a mai vorbi de fabul? ?i subiect (nu s-a evitat aceste structuri!).
Pe de alt? parte, cultivarea cu orice pre? a echivocului, raportarea – mod? optzecist? ?! – biografic?, (i)mediat?, textualist?, la persoane reale, inclusiv literare, dar necunoscute cititorului, doar încorseteaz? fantezia nest?vilit? a grefierului. Plus c? mai ?i face dificil? (f?r? justificare) lectura textului.
De?i “la început a fost gestul”, ”Emilian Galaicu-P?un” con?tientizeaz? importan?a, ne?tirbit? inc?, a Logosului de a da sens “impactului dintre trup ?i obiecte, dintre fiin?? ?i nefiin??” ?i, de cele mai multe ori, nu uit? s?-L stoarc? de ?apte vie?i ?i-nc? de alte “?apte tipuri se ambiguitate” (T. Empson). Prozatorul nu rateaz? ocazia de a ataca expresiile stereotipe, tributare “vorbirii vizuale”: de ex., “de ce se spune între timp”?, “dreptatea poate fi ?i imperfect?” sau, culmea, “…tu m? iube?ti?”. În acela?i context, devine incitant s? urm?rim motivarea, combinarea /colajul diferitelor tehnici /unghiuri de vedere, precum ?i efectul / afectul lor stilistic. Pentru c?, în ultim? instan??, aceasta conteaz? la receptarea textelor.
Astfel, în prima parte a trilogiei – circumscris? binecunoscutei parabole biblice a raporturilor dintre Fiul Omului ?i cei doisprezece ucenici ai s?i – nu i se poate refuza pl?cerea, empatic? ?i metempsihatic?, a lui ”Emilian Galaicu-P?un” de a fi flauberian, pe rînd, in pielea lui Petru, a soldatului roman (cu temperament departe de a fi livresc), a Magdalenei sau a protagonistului golgotic Iisus. Or, androginismul, ca ?i ambiguitatea nepermisiv?, e o condi?ie sine qua non a autenticit??ii scriiturii. Printre aceste “roluri” se releveaz? o comprehensiune (obsesie?) aparte pentru “unul, cel care a în?eles, a trebuit s? cad?, pentru a stabili ?i sugera noua propor?ie”.
La o studiere, ?i superficial?, a Bibliei e lesne de observat c? învinuirile – de la in?l?imea ?ubred? a moralismului primitiv – aduse apostolilor sunt, în mare parte, nefondate. Cine nu ?tie c? faptele – inclusiv a Mielului crucificat – le-au fost hot?rîte dinainte / predestinate: convingerea vine din retr?irea tragismului proprie unui capitol întreg (26) din Epistola lui Matei, prima din Noul Testament. Ucenici ne apar, mai degrab?, ni?te metafore ale reac?iei umane în situa?ile limit?, devenite arhetipuri comportamentale.
Dar tot de la Matei (26 : 21) afl?m despre rolul – deosebit ?i tragic, prin determinismul lui, în acela?i timp– acordat apostolului din Iudeea (26 : 24). A?a cum este tratat unul dintre principalii responsabili ai desf??ur?rii evenimentelor biblice in volumului „Cel b?tut îl duce pe Cel neb?tut”, aminte?te ?i de alte abord?ri similare ca viziune evoluat?. Logica, v?dit ne-ortodox?, îl face, spre exemplu, pe T. de Cuinsi s? cread? c? gestul neordinarului “tr?d?tor” a urm?rit un scop bine determinat, ?i anume de a-L face pe Iisus s?-?i dovedeasc? provenien?a dumnezeiasc?, provocînd pe Israel s? se revolte contra Imperiului Roman. ?i mai interesant? ni se pare interpretarea scandaloas? dat? de finlandezul N. Runenberg, potrivit c?reia Iuda a fost unicul — dintre cei doisprezece afilia?i Înv???torului – care a intuit planul tainic dumnezeiesc de a-?i crucifica propriul Fiu: r?scump?rînd astfel p?catele omenirii. Mai mult. Iscarioteanul e investit cu un trup de supermazochist ?i o smirenie atrofiat? înaintea Cuvîntului, jertfindu-?i, în t?cere, via?a. Daca e sa ii credem lui Runenberg, iudeul a considerat de datoria sa s? r?spl?teasc? nemernicia oamenilor, supunîndu-se benevol dispre?ului public (“f?r? public – la ce bun dispre?ul?!”, confirm?, la un moment, un rînd din „Gesturi”): Iuda apare simbolul, r?sturnat, al lui … Iisus.
A própos de aceste presupozitiii, devine limpede – ?i revenim în for?? la disocierile romanului – convingerea „Gesturi”-erului c? fiecare dintre noi supline?te o “func?ie” prestabilit? ?i c? responsabilitatea trebuie imp?r?it? intre urma?i ?i .. str?mo?i “… tu, din neamul lui cutare, ai s? fii linie dreapt?, ?i voi trei – cîte un segment, impreun? cît linia acestuia, ?i ?ie nu-?i va ajunge pu?in pentru a închide cercul …”.
Nu e vorba de interac?iunea societate / individ – gen “roti?? ?i ?uruba?” ale mecanismului social totalitar, ?i nici karma care poate fi transmis? parentesc-abuziv de la Esau la Iacov. E, mai curînd, o în?elegere cabalist-structuralist?: se pare c? pîn? la încheierea Tratatului de colaborare cu tehnicile postmoderne, “autorul” a frecventat un timp (probabil la stagierea moscovit?) structuralismul 2. M?rturie st? ?i partea intîi (mai “veche” decît ulterioarele p?r?i “doi” ?i „trei”, de?i temperat? de optica textualist?). Str?b?tut? de imaginea, fluctuant?, a discului, prima parte a romanului ne impune ?i o receptare reluat?, pe cerc (mandal? tibetan??), incepînd de la forma structurat? grafic a con?inutului.
Pornind de la un simplu joc adolescentin, “drumul” centrifug imprimat de discul r?bl?git devine “chiar spirala dialectic?”. Iar El, eroul nenumit, parcurge calea de ”ac vorbitor” pîn? la a-?i interpreta – “dep?nîndu-?i sonata” (soarta!) – propriul mono disc, con?tient de faptul c? e “ac pus pe discul rotitor al istoriei” ?i c? “pu?ini au parcurs o arie de la prima la ultima not?” (p. 18). Nu trebuie sc?pat? din vedere nici cochilia melcului – simbol aquatic traditional al vaginei – dac? ne gîndim c? are imprimat? în forma ei o “spiral?”.
Nu numai c? ne stingem din aceasta lume, dar ?i tr?im in deplin? singur?tate! Angoasa incertitudinii/nesiguran?ei, patentat? de scrierile lui Kafca, rotunje?te, în disperarea transcedental? a „eroului” romanesc, toate manifest?rile „realit??ii” chi?in?uene (nu neap?rat) postcomuniste: ?i col?ul de strad? “La sprînceana” (exist? în zona radiofuziunii din Chi?in?u ?i o uli?? numit? “Sprîncenoaia”), ?i curtea (“strîns? ca o curea sold??easc?”), ?i camera, ?i podeaua, ?i gura , ?i urletul ...
Am putea desigur închide ochii (ce s?-i faci: ambivalen?a stililistic? a expresiei!) la fragmentele cu „întîmplarea” improbabil? din WC-ul armatei sau cu „istoria” neverosimil? a studen?ilor americani, ori la expresia celebr? (dar profanat? în text) a antifascistului Julius Fucic (extras? din „Reportaj cu ?treangul la gît”), precum ?i peste “bijuteriile” de exprimare (“aparen?? exterioar?”, “au anun?at organele”).
Dar dincolo de toate acestea, nu putem trece la analiza, poate mai pu?in am?nun?it?, a celorlalte p?r?i ale trilogiei, f?r? a remarca o anume abilitate stilistic?. Fapt ce ne îng?duie – pedagogic vorbind – s? o stimul?m.

A?adar, ABZA? PUBLICITAR
(pentru Profesorul de sintax? ?i Studen?ii lui lene?i):
Apari?ia bibliografic? a lui Emilian Galaicu-P?un a stabilit un nou record la proba de gigantofrazare, dep??ind postmodernist – se putea altfel?! – cel mai bun rezultat na?ional (patentat în litaratura moldoveneasc? de c?tre Vladimir Be?leag? în romanul „Zbor frînt” )

Este bine cunoscut? experien?a – artistic??!, iata o alta tema de stidiu – a lui Rimbaud, ce presupune dereglarea sistematic? a sim?urilor. Tangen?ial? – f?r? a fi general-valabila – artei, practica aceasta a cunoscut perpetu?ri disperate/accelerate în secolul XX, cel mai des invocat?/justificat? prin accesul avansat la catalogul psiho-farmaceuticii moderne cu ale ei efecte psihedelice / psihoto-mimetice. (Îmi st?ruie e retin? imaginea “beat”-nicilor nord-americani, afilia?i luii Allen Ginsberg). Sub ac?iunea unor halucinogene – ca s? nu pomenesc decît „bufotenina”, „dimetiltriptamina” ?i „mescalina” – psihicul e supus modific?rilor psihosociale grave. Printre acestea: halucina?ii sub form? de obiecte geometrice, iluzii acustice (hipersensibilitate sonor?), deform?ri temporale (scurgerea accelerat? sau, dimpotriv?, încetinit? a timpului; retr?irea, actualizat? obsesiv, a unor episoade din trecut) ?i spa?iale (perspectiv? atrofiat?, senza?ie de “dizolvare” a realit??ii), interpretarea – iluzorie – a evenimentelor etc. Toate (con)ducînd la o modificare evident? a caracterului, a sistemului de motiva?ii, a ierarhiei valorilor. (Experien?a numismatic? a lui Carlos Castaneda cu tehnicile indienilor din Mexic ar putea fi cu totul si cu totul valabil? pentru discu?ia de fa??).
Dac? la acestea se mai adaug? psihopatiile ?i st?rile obsesive / fobiile de tot felul, pe care cel afectat le expurg? prin ac?iuni cabalistice, ritualic-exorcizÎnte, descîntece, rug?ciuni, impreca?ii – ca surs? a artisticului – devine evident? tragedia de erou, postmodern, al vremii noastre, pielea de ?agrin a c?ruia de mul?i e jinduit?.
F?r? a parcurge traseul imanent al romanelor „realiste”, personajul „Gesturilor” se constituie într-o veritabil? metafor? postfreudian?. Atingînd, în gesturi concentrice, punctul de intersec?ie al unor experien?e psiho-literare complexe: handicapul – psihic ?i fiziologic – i se trage, probabil, de pe vremea (!) când nu era n?scut, p?strîndu-?i totodat? defini?ia de „fiin?? asexuat?”. În acest context, sintagma “La Ch-?u alfabetul latin e interzis”, extras? din una din cele mai rezistente pagini ale opusului, poate fi in?eleas? nu numai ca dezavuare a politicii sovietice, dar trimite, prin ambiguitatea ei, la realit??ile sodomiste, cultivate cu mult aplomb în Imperiul roman….
Vîrf la toate, ?i anturajul anarhic-caragialesc specific perioadelor de trecere de la un regim la altul: obr?znicia întruchipat? poate intra f?r? menajamente în casa omului nu numai cu sicriul , dar oate ?i s?-I road? vreun os lui Dumnezeu! Situa?ie karmic? ideal?, c?reia („eroul”?) i se adapteaz? snobist, g?sindu-?i o „slujb?” foarte c?utat? – nu numai în genealogia teatrului absurd – de “verificator de mor?i”. Un lovelas-ginecolog-legist, dac? nu va fi fiind chiar colec?ionarul de „Suflete moarte” evadat, iar??i postmodernist, din celebrul roman a lui Gogol3.
Riscînd s?-i provoc?m pacientului nostru o reac?ie iatrogen? – stimulat? de comentarea prea direct? a maladiei – ne gr?bim s? punem punct pretextului de la care am pornit.
Nu înainte de a încerca o diagnoz? psiho-social?, dar ?i literar?.
Pornind de la faptul pragmatic: conteaz? rezultatul iar nu inten?iile auctoriale. “Reac?iile sale care au echivalente verbale la persoana a 3, singular, indicativ, prezent: m?nînc?, doarme …” prind totu?i conturul unui “eu”, de?i depersonalizat, risipit pe ici-colo. Acest “eu” e, prin excelen??, un coleric temperamental cu accente melancolice, un introvert psichastenic eviden?iindu-se prin nelini?te permanent?, nehot?rîre, autoanaliz? necru??toare, obsesii ?i ac?iuni ritualice, generator de st?ri de anxietate ?i autism excentric. Plus la toate, are dominant? emisfera cerebral? din dreapta. Ultima –responsabil? de gîndirea plastic-spa?ial? ce opereaz? cu imagini preferen?ial spa?iale, distingerea sunetelor muzicale ?i neverbale – e furnizor de visuri dar ?i de “realitate” acceptat? în interconexiune simultan?, sincronic?. Faptul c? personajul scrie în genuri literare diferite – un roman ?i un text “autobiografic” – sau, in cel mai bun caz, recurge la fuga în vis (tribut pl?tit romantismului/onirismului ?!) ca modalitate de abolire a “realit??ii netextuale” ni-l indic? drept un “produs optzecist”: compara?iile-eticheta gen “capul greu de pe perna enorm? ca un dic?ionar enciclopedic de insomnii” sunt un indiciu în plus!
Reformulînd.
Partea a doua din trilogie se constituie ca o re-modelare a realit??ii: în acest sens, vom asista la instituirea unui nou empirism (sensualism?!) datorat, revendicator, reconstituirii – tactile – a anturajului ?i a unui new body language.
Rezultatul nu putea s? fie decît un scenariu de film veritabil, în regie (psichedelic?) autohton?!
„?aptesprezece clipe din vie?uirea lui Onan Voinicul” – astfel am putea intitula aceast? produc?ie, care trimite la romanul ecranizat a lui Iulian Semionov, popular nu numai in anii de patriotism ai regimului sovietic. Eventual, „clipele” ar putea fi mai mai pu?ine sau mai numeroase – nu am stat s? le num?r – dar numai a?a se explic? gesturile personajului care, dincolo de aten?ia acordat? derul?rii aceluia?i vis, î?i împarte existen?a între crea?ie ?i … masturba?ie. Sau viceversa. Nu insist?m.
Preocupat de poetica onanist?, acesta are la un moment senza?ia c? sexul i “se l??e?te m?t?h?los ca o javr? peste trupul adolescentin”, iar “mîna-i r?mîne acolo, prins? ca intr-o capcan?, groap?”, nu cumva cea evanghelic?, plin? cu lei?! Într-adev?r, “nevinovatul joc al copil?riei nu e cu totul lipsit de profunzime ?i semnifica?ie” odat? ce – se confeseaz? “autorul” – “obiectul preocup?rilor […] va fi de aici încolo mîna”.
Iar ”mîna care ?ine tocul (penelul, arcu?ul, dalta) nu mai cre?te din um?r, ci din sex…”. De vreme ce însu?i “Dumnezeu a f?cut lumea cu degetul”. Evident, cu cel ar?t?tor ?i, desigur, prin batist?. (Nedumerire justificat? a Cititorului: degeaba aceast? precau?ie, Doamne, c?ci “materia ?i-a pus spiral?. Dialectic?” !!!)

SEXUALITATE… CREA?IE… MOARTE…
Triad? redus? – ocult vorbind – la gestul desf?cut al mîinii-pantacol, adic? “ceea ce con?ine orice lucru”:

Mîn? - melc ce “cre?te din cochiliile degetelor spre um?r”( „geaman?”, pîn? înc?lcarea drepturilor de copyrigts, cu una dintre poeziile amintitului Alexandru Robot: “… vertebrele prin?esei încarc? obeliscul / ?i alb î?i cre?te sclava un um?r peste mîini”…)
Mîn? cu unghii “îndoliate” (întrebare naiv? a Cititorului: cumva din cauz? c? nu au fost sp?late la timp ?!.)
Mîn?, metafor? textual?, dup? con?inutul c?reia poate fi ref?cut – conform unei tehnici puzzle ritualice – întregul corp al specimenului…
Mîna care preia func?ia v?zului:
Mîna lui Homer…
Mîna lui Democrit…
Mîna lui Borges…

Înal??-se acest Imn Mîinii Drepte – supt de febra textualiz?rii –, imortalizînd-o.
Pentru c? SEXUALITATEA ?i MOARTEA sunt fa?a ?i reversul CREA?IEI, pe exerga c?reia e transcris ?i poemul de la pagina 73.

Ajuns la compartimentul “Crea?ie”, m?rturisesc c? m-am „împiedicat”, nu f?r? o anumit? pl?cere, de r?d?cinile unor expresii plastice, sem?nate, e drept, cu parcimonie (ad hoc) postmodernist?: “au dizolvat nop?ile pîn? la cenu?iul cotidian” (p. 35), “c?ldura r?mas? a corpului … se ghemuie?te, se chirce?te, tremur? pân? moare de frig” (p. 36), “mul?imea fo?g?ind pe hoitul zilei” (p. 44), “urm?rind conturul pleoapelor, de parc? s-ar preg?ti s? înclei(z)e dou? timbre po?tale” (p. 47), “con?tiin?a de sine, ca o secre?ie nocturn? a unei fiin?e ajunse la vîrsta pubert??ii” (p. 49).
Alt? dat? am admirat medita?iile pe marginea goyscianului somn al ra?iunii care na?te mon?tri sau am asistat tacit la opera?ia de “sexualizare” a neofitului asexuat mizând ?i pe echivocul din pronun?area, popular?, a cuvîntului „p…?”. Dar tot în acest timp l-am suspectat pe Em. Galaicu-P?un c? duce la bun sfîr?it a ceea ce Mircea C?rt?rescu nu s-a gîndit la – n-a îndr?znit? – s?-i realizeze, nostalgic, uneia din eroine. Sau am sim?it adesea prezen?a insuportabil? în pînza lingvistic? a cioturilor verbozit??ii t?iate la iuteala ?i pe care – tot in grab? – ne-am hot?rât s? le evit?m la lectur?.
Dar jeturile improsp?toare vor penetra mai întotdeauna spuma scriiturii, readucînd-o fericit în mîlul ei roditor.
Interesant? ne apare în acest sens experien?a cu prinderea luminii în bulbii ochilor.
Sau actul sexual sugerat de ritmurile complexe de pronun?ie ale cunoscutei fr?mânt?ri de limb? “capra calc? piatra-n patru …”.
Sau fragmentul, monumental, în care “?î?ne?te, în zeci de jeturi repezi, chiar trupul s?u”.
Sau scena cu verificatorul de mor?i.
Un farmec aparte îi atribuie textului ritmurile originare /originale ?i elementele de mitologie autohton?. Unul dintre cele mai reu?ite fragmente (care ar putea avea, cu mult succes, existen?? proprie) expune reu?it cele cinci alfabete-viziuni asupra lumii, proprii, mai mult sau mai pu?in, unor popoare diferite4 .
Ceea ce nu se poate men?iona ?i despre recuzita cu textualismul ?i intertextualitatea sau influen?a deconstructivist? – care duce la apari?ia sporadic? a autorului (înh??îndu-l pe cititor de urechi”) ori a eroului care cite?te recenzia propriului autor ce l-a generat – dep??ind func?ionalitatea pasti?ei postmoderniste: sintagmele “fiin?a i se retrage din fa?a obrazului…” (p. 35) sau “o strad? ar da busna in alta, a treia s-ar împleti în dragoste cu a patra…” (p. 40) apar?in neîndoios autorului „Nostalgiei”: Mircea C?rt?rescu …
Predilec?ia pentru explorarea zonelor complementare literaturii a f?cut posibil? prezen?a picturii prin haina ei expresionist?, chiar fauvista (“umbra caselor […] c?dea ca o pleoap? dat? cu tu? negru”, p.9, “lumina lunii îi îmbrac? mîinile în m?nu?i de culoarea l?mîiei”, p. 53) ?i a tehnicii cinematografice, de?i a?teptarea nu e r?spl?tit? cu un “happy end”, ci cu un “fin” veritable, latin prin excelen??.
La ultimul aspect m-am mai referit, dar insisten?a teoretic? nu poate fi decît benefic?, pentru c? tot ce scrie Em. Galaicu-P?un cap?t?, de fapt, forma unor microscenarii ingenioase. Abilitatea de scenarist (concludent? mai ales spre sfîr?itul celei de-a doua p?r?i) îi face un bun serviciu ?i în textul examinat.
În sfîr?it, ultima parte a romanului, “piatra tombal?” a trilogiei – conceput? ca un imn (gen non omnis moriar) de textualist în via??: „via??” pe care ?i-o trece prin toate compartimentele gramaticii nu numai pentru a savura, credem, pl?cerea de?ert?ciunii ?i de?ert?ciunea pl?cerii.
Analiza noastr? constituindu-se mai degrab? într-un gest de “popularizare” a prozei experimentale, ne rezerv?m dreptul de a reveni.
Nu înainte de a lansa intrebarea “CE (nu CINE) este” totu?i acest stil care r?sunde la numele sonor „Galaicu-P?un”? O tautolgie? O farcitur? a propriilor poeme-entozoare? O fars?, în cele din urm?? Cel pu?in în studiul de fa?? nu încerc?m un r?spuns plauzibil: parc? NIMICUL poate fi cuprins!?!

MOTTO c?ruia nu i-a fost dat s? fie la începuturi:
“La început a fost ?ip?tul / Care a z?mislit Sîngele / Care a z?mislit Ochiul / Care a z?mislit Spaima / Care a z?mislit Aripa / Care a z?mislit Osul /…/ Care l-a z?mislit pe Adam / Care a z?mislit-o pe Maria / Care l-a z?mislit pe Dumnezeu / Care a z?mislit NIMICUL…” (Ted Hugues, „Genealogie”)

G?si-se-vor Vîn?torii ?i-l vor fereca, dup? un „gest” de-al lui gre?it, pe Lupul cel numit literatur? – pe atunci gestica postmodernist? va fi studiindu-se în cadrul palingenezei artistice…
?i nu-l vor mai fi alungînd din Cetate. ?i nici c?-i vor mai fi boind p?rul. ?i nici c?-i vor mai perverti n?ravul. C? doar (abia atunci) vor afla de unde i se trage ea, moartea ceea …


Chi?in?u, 1996


NOTE:

1. Aceast? tratare se suprapune, perfect, pe ceea ce Walter Ong nume?te „civiliza?ia tiparului” (considerînd – grafic ?i psihologic – unic? orice apari?ie editorial?), respectiv civiliza?ia manuscrisului (“Cultura manuscris? a considerat intertextualitatea de la sine în?eleas?”). Lucrurile stînd astfel, literatura popular? oral? ne va apare intertextual?, prin excelen??, iar “creatorii” de literatur?, ni?te alohtoni învedera?i. Adic? literatura scris? a tot ?inut-o într-un cabotinaj tautologic, critica operînd, de fapt, cu fenomene inexistente. Pe de alt? parte nu este exclus? ?i concluzia: dac? totul e intertextualitate, nimic nu e intertextualitate ! Q. (non) e. d.

2. Mai pregnant? e aceast? pecete în volumul de versuri „Abece-Dor” ?i în poemele adunate între coper?ile postmoderniste ale „Levita?iei deasupra h?ului: Din neagra str?in?tate”, (sic!) 33 1/3, pentru vii (“Gemenii – Gemenii”) pentru mor?i etc.

3. Se pare c? ?i tehnica fantast-realist? a autorului rus nu e str?in? „Gesturilor”.
Ca s? nu mai mai vorbim de faptul c? rela?iile-fantasm? dintre personajele-schi?? (mediate de fraze gen “chipul Marelui Conduc?tor”, “se interzice a pune storuri la ferestre”) le-am mai putut întîlni în paginile romanului distopic „Noi” (1920), sîngerate-scrise cu durere mult?, dar ?i sarcasm, de antisovieticul scriitor rus E. Zamiatin. Cu atît mai nejustificat? pare rusofobia afi?at? (consubstan?ial? gîndirii ortodoxe), care – dac? mai era?i subtil strecurat? – ?intea critica statului sovietic-totalitar.
Or – ?i aici incerc?m s? evit?m cealalt? extrem?, moralist? – cele dou? no?iuni nu pot fi nicidecum confundate. Precum ?ara nu trebuie confundat? cu Statul / Regimul ideologic. Sau Anarhia (problema libert??ii de a fi liber) cu Democra?ia veritabil?.

4. Concisa ?i eleganta caracteristic? (ce va concura, sunt convins, viitoarele interpret?ri similare ) a sistemului totalitar-stalinist, e privit? prin prisma a?a-zisului „alfabet rus (a se citi: sovietic), cu litere croite ca ni?te uniforme”!


Nr. hituri: 1.749
Adaugat la data: 15:35:03, 07 May 2009
Comentarii material Nu exista nici un comentariu pentru acest material.