Privirea mea către tine străbate nu numai spaţiul, ci si timpul dintre noi. Există o anume non-contemporaneitate a conştiinţelor ce probabil este str?ns legată de principiul identităţii. Privirea mea către tine străbate nu numai spaţiul, ci şi timpul dintre noi. Există o anume non-contemporaneitate a conştiinţelor ce probabil este str?ns legată de principiul identităţii. Suntem ?nvăluiţi, ?nfăşuraţi ?n coconi temporali ce poartă masca chipului nostru. Ideea după care fiecare am fi un univers ?şi c?ştigă aici o claritate ?n plus: sunt un univers cu spaţiul si timpul său. ?n fond, este un principiu de autonomie: ?mi păstrez libertatea de a avea propriile ritmuri intr-o lume furibund deterministă. Aceasta defazare ar fi o concesie ontologică pentru a salva responsabilitatea umană: ?n golul dintre timpul meu si al tău, putem respira amundoi, căci suntem liberi amundoi, fiecare cu timpul său. Acest clivaj personal s-ar dovedi o justificare a comunicării: iti vorbesc ţie tocmai pentru ca acest clivaj temporal ar fi o distanţă ce se doreşte optimizată.
Fiecare ?şi poartă timpul său. Ceasul locului meu bate ?ntr-alt mod dec?t ceasul locului tău, iar ritmul său e unic si personal. Culmea distanţei umane ar fi atunci c?nd zambetul meu străbate ani-lumină p?nă a se ?nfiripa şi pe chipul tău. In iubire, ?n apropierea persoanei iubite, timpul nostru trece diferit, căci o parte din minutele noastre se măsoară şi pe ceasul celuilalt. ?n acest caz iubirea ar fi o cale de acces la alt timp si, se stie, accesul la un alt timp ?nseamna o ruptură de nivel ontologic.
Universul este un miracol, un erou: at?ti c?rcei de timp se zbat ?n poala lui si totusi se mişcă...Aici s-ar putea invoca şi principiul antropic ?ntr-un registru uşor ironic: poate că universul nu a aparut pentru om, ?nsă acum e sigur că ceva ?n inima universului bate altfel odată cu apariţia omului...
Aşadar, dreptul la non-contemporaneitate este modul prin care universul şi-a setat prin om diferenţa ontologică ca să putem respira cu toţii, ?ntre noi si ?mpreună cu el