Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.873
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.670
ON: 0 membri / 2 musafiri
Total hituri: 538.994
Total vizitatori unici: 211.428

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
stapanul, stoica-mujea Oana - Proza / Literatura

STOICA-MUJEA OANA

STĂP?NUL

VOLUMUL I
RĂPIREA ZEILOR

CAPITOLUL I
?NCEPUT DE POVESTE

Pe vremea c?nd Dumnezeu era singur ?n galaxie, Acesta s-a g?ndit: de ce nu ar face o fiinţă după chipul şi asemănarea sa? Şi aşa a făcut. L-a făcut pe Adam. Dar şi el era singur. Atunci Dumnezeu s-a g?ndit să-i aducă o femeie, care să aibă grijă de el. Aşa cum ştim cu toţii, Eva a ?ncălcat porunca lui Dumnezeu, duc?ndu-l şi pe Adam ?n ispită. Aşa că Dumnezeu i-a alungat pe cei doi din rai şi i-a trimis pe păm?nt. Aşa a evoluat (sau involuat?) omul.
Omul a inventat legenda, multe dintre ele au făcut ?nconjurul păm?ntului. Unele au vorbit despre zei, altele despre vrăjitori sau despre alte personaje fantastice.
Mulţi oameni s-au ?ntrebat dacă aceste poveşti au fost sau nu reale. S-a spus că mulţi au şi descoperit aceste lucruri, dar nu le-au comunicat mai departe. Au existat multe documente care să ateste sau să conteste veridicitatea acestor legende. Ce e adevărat şi ce nu? Cine ştie?
Cineva spunea că scriitorii fraţii Grimm ar fi unii din cei care ştiau adevărul, şi se mai spune că acest adevăr ar exista ?n poveştile lor. Oare c?t de adevărat este? Nimeni nu poate şti. Doar ei. Sau poate că totul a fost ?n imaginaţia şi nevoia oamenilor de-a visa.
Dar, oare, nu visele ne ?ntregesc viaţa? Poate că din vise se naşte speranţa şi, după cum bine ştiţi, speranţa moare ultima. Atunci c?nd Pandora a deschis cutia, a scos din ea toate relele din lume dar, totuşi, a rămas speranţa. Cu toate acestea, există oameni care nu mai au speranţă. Oare cum a murit? Oare oamenii au uitat să mai viseze, au uitat să mai spere sau, pur şi simplu, au uitat să se mai bucure de viaţă? Poate că au uitat. Viaţa, uneori, ne poate dezamăgi şi atunci, dacă nu suntem suficienţi de puternici, uităm să ne mai bucurăm de micile plăceri. Dar cum să te bucuri de ele dacă nici acestea nu mai există? C?t poate fi de mizeră şi de josnică o viaţă de om?
Oare c?t de mult ?i mai bucură poveştile pe oameni, sau c?ţi dintre ei le mai citesc măcar? Cineva ?mi spunea odată că poveştile fraţilor Grimm erau adevărate. Bine?nţeles, erau mult mai fioroase şi mai dure, genul de poveşti pe care nu le putea citi un copil. Atunci nu am crezut ?n veridicitatea acestora, dar, după ce am aflat această poveste, mi-am dat seama că toate poveştile au un s?mbure de adevăr, altfel nu s-ar putea.
Aşa s-a ?nt?mplat şi cu profesorul Ken Rogers, un profesor de ţară dintr-un mic sat belgian. Toată această poveste s-a petrecut ?n zilele noastre, cu c?ţiva ani ?n urmă. Micul sat era de-o frumuseţe nemaivăzută p?nă atunci. Oamenii care locuiau aici nu erau tocmai oameni normali, aceştia aveau anumite puteri şi unii dintre ei aveau chiar ?nfăţişări ciudate.
Aşa cum spuneam, satul era foarte frumos şi chiar modern. Pe străzile lui mari se puteau observa două tramvaie, ce-i drept de epocă, tramvaie care erau date dispărute de mulţi ani.
Tramvaiul 137 se spunea că este unul magic şi că aici visele deveneau realitate. Casele erau construite ?n stilul vechi, unele erau frumoase şi impunătoare, altele erau mai mici şi mai sărăcăcioase. Satul era aşezat la poalele unui munte şi, cu toate astea, aici era mereu cald.
Trebuie să mai spunem că satul era ?mpărţit ?n două. ?ntr-o parte exista at?t zi c?t şi noapte, aşa cum este şi normal. ?n cealaltă parte ?nsă, exista doar noapte, aici nu a fost niciodată zi. Cu toate că oamenii spuneau că o dată ar fi fost şi acolo soare, dar asta nu se ştia cu precizie. ?n acest sat existau doar şaptezeci de familii, de aici ne dăm seama ca toţi se cunoşteau ?ntre ei. Dar să vorbim puţin despre cel ce mi-a spus această minunată poveste.
Profesorul Ken era unul dintre acei oameni fără o structură fizică bine definită, era un om de ?nălţime medie, slăbuţ şi tot timpul cu nişte ochelari mai mari dec?t faţa lui, aşezaţi pe nas. Era un om bl?nd, iubea meseria de profesor şi iubea copiii. Ken preda ?Istoria Literaturii? pentru copiii ţăranilor din Grossville.
Satul Grossville era aşezat la graniţa dintre realitate şi fantezie. Oamenii ştiau acest lucru, dar nimeni nu a ?ncercat vreodată să-i treacă pragul. Profesorul Ken a studiat acest fenomen, şi ?şi dorea din ce ?n ce mai mult să pătrundă dincolo. Dar, deocamdată, vom lăsa deoparte acest lucru şi ne vom ocupa puţin de oamenii din sat.
Ca ?n orice sat, primarul este cel mai important om, dar aici primarul nu este un om obişnuit, ci este un om de dincolo, adică din cealaltă parte a lumii. Primarul, Orson Smith, este de fapt un eldoin, adică jumătate om şi jumătate felină. Partea omenească a lui Orson, cea de la br?u ?n sus, este destul de proeminentă, trupul este masiv şi bine făcut, iar capul seamănă cu al unui copil pus pe şotii, cu ochii jucăuşi, de un albastru intens şi cu părul mai galben dec?t ?nsuşi soarele. Cealaltă parte a primarului seamănă foarte bine cu trupul unei pantere.
Primarul nu vorbea niciodată de lumea din care provenea, tot ceea ce ştiau oamenii era că a fost alungat din tăr?mul fanteziei ?n urmă cu o sută de ani şi de atunci a devenit primar ?n Grossville. Un alt personaj locuitor al acestui tăr?m este şi negustorul satului, Ginn Dark, acesta este omul care face tot timpul călătorii şi ?nfruntă tot felul de primejdii, sau cel puţin aşa spune el. Ginn este singurul om care a mers mai departe de acel sat, el este negustorul şi este singurul care se duce la t?rg pentru a face negoţ. Ginn este scund, grăsuţ şi cu ochii c?t cepele, dar totodată un om bun şi un tată minunat. Acesta are şase fete şi trei băieţi pe care ?i creşte cu mult drag şi cu mult interes de c?nd i-a murit soţia. Fetele lui Ginn sunt şi ele negustorese, dar singurul negoţ pe care ?l fac este ?n sat. Ginn ?şi pregăteşte fetele pentru a-l urma atunci c?nd el nu va mai fi. Băieţii negustorului ?n schimb sunt fierari, oric?t ?ncercase Ginn să-i facă negustori nu izbutise, aşa că i-a lăsat să-şi urmeze drumul. Una din fetele negustorului şi cea mai mare dintre ele, Anu, este căsătorită cu preotul satului. Sătenii spun că ar fi cea mai frumoasă fată din sat, combinaţie ?ntre ?nger şi demon, o frumuseţe răpitoare şi, totuşi, demonică.
Anu are ?n jur de 24 ani, este blondă ca aurul si mlădioasă ca o salcie. A vrăjit mulţi bărbaţi cu frumuseţea ei orbitoare, ba chiar se mai spune că, pe l?ngă frumuseţe, deţine şi o inteligenţă sclipitoare. Mulţi oameni presupun că Anu este fata unei fiinţe de dincolo, dar acest lucru nu s-a adeverit niciodată şi nimeni nu l-a ?ntrebat pe tatăl acesteia.
Aşa cum spuneam, Anu este căsătorită cu preotul satului, Mateus First, despre care se zvoneşte că ar fi un om rău şi fără scrupule. Preotul e un om de vreo 40 ani, poartă o barbă lungă, ochii ?i sunt de culoarea nopţii, iar chipul este tot timpul ursuz. Mateus este ?nalt, cam de 1,80, şi voinic c?t zece. Se spune că şi Mateus vine din lumea de dincolo, deoarece nimeni nu a văzut-o pe mama acestuia aduc?nd pe lume vreun copil.
Grossvill-ul, aşa micuţ cum pare, este plin de oameni. Am omis o groază, cum ar fi brutarul Deen, soţia acestuia, Denise, şi cei trei băieţi ai lor; moaşa satului, Andona, şi soţul ei, Call; c?rciumarul Drink şi frumoasa lui soţie, Marie, care nici ea nu făcea parte din lumea aceasta, dar, spre deosebire de primar, ea este om. Nici ea nu vorbea prea mult de lumea ei, aşa cum nu făcea nici primarul. Ar mai fi o groază de oameni de cunoscut, pe care, probabil, ?i vom cunoaşte pe parcurs. Şi totuşi, mai este un personaj important ?n povestea noastră şi anume Pandora, acea Pandora care a fost păcălită de Zeus şi a deschis cutia nenorocirilor. Pandora, care locuieşte ?n satul oamenilor de peste un veac, acum bătr?nă, este cea care ?i ?nvaţă pe copii despre greci, despre istoria şi literatura acestora, despre zei şi oameni, despre multe alte lucruri interesante.
Cam aşa ?ncepe povestea noastră ?ntr-un mic sătuc din Belgia, rupt de lume şi de realitate, un sat de care puţini oameni au auzit, iar cei ce au ajuns acolo nu s-au mai ?ntors niciodată, şi nu ştim dacă li s-a ?nt?mplat ceva rău ori s-au stabilit ?n acel colţişor de rai.
C?nd mi-a relatat povestea, profesorul Ken mi-a spus că satul despre care vă vorbesc este unul dintre cele mai frumoase colţuri de pe păm?nt. Spunea că apele sunt mai limpezi dec?t cerul şi iarba mai verde dec?t verdele, vitele sunt de două, poate de trei ori, mai mari dec?t cele pe care le ştim noi, iar culturile cresc de pe o zi pe alta.
Mai spunea şi că oamenii nu cunosc ura sau minciuna şi că toţi sunt o mare familie ce se ajută la bine şi la greu.






CAPITOLUL II
PROFESORUL

Era o dimineaţă frumoasă de mai ?n satul Grossville, majoritatea se ocupau cu munca c?mpului, alţii se ocupau cu treburile lor zilnice: brutarul cocea p?inea pentru ca oamenii să aibă ce m?nca atunci c?nd se ?ntorc de la c?mp, preotul ?ncepea slujba de dimineaţă, rug?ndu-se pentru o recoltă bogată, iar cei mai mici se ?nghesuiau pe aleea ce ducea spre şcoală. Aceasta era aşezată pe malul unui lac, ceea ce-i dădea un aer somptuos şi liniştitor. ?n şcoala din Grossville nu ?nvăţau doar preşcolarii, ci şi copiii mai mari, de v?rsta celor care fac liceul. ?n ciuda aspectului său ?ngust, şcoala era foarte mare. Aici, ?n fiecare dimineaţă, se adunau c?teva zeci de copii, căci satul era plin, forfotindu-se şi d?ndu-şi br?nci pe aleea ?ngustă. Ca ?n fiecare dimineaţă, la şcoală era zarvă şi gălăgie, care mai de care urla mai tare, r?z?nd sau d?ndu-şi ghionte.
Pentru copiii mari, prima oră ?ncepea cu doamna profesoară de canto Alice Brunn, o femeie ?ntre două v?rste, cu faţa trasă, slabă şi cu vocea piţigăiată. Profesoara Alice era una dintre cele mai severe şi cele mai ciudate creaturi lăsate pe păm?nt de Dumnezeu. Ceea ce am omis este faptul că şi profesoara Alice era din cealaltă lume, ea nu locuia ?n micuţul sat, şi venea aici pentru a-şi ţine orele de canto. Ar mai trebui să vă spun că cei mai mulţi profesori erau din lumea de dincolo, ba chiar şi c?ţiva elevi. Aceştia nu aveau voie să vorbească despre lumea lor, cum nici săteni nu aveau voie să viziteze acest colţ.
Dar să revenim la profesoara Alice. Aceasta, ?n fiecare dimineaţă venea ?n sătucul nostru, aşa cum am mai spus, pentru a preda. ?n această zi minunată, profesoara părea mai mohor?tă ca niciodată. Mergea hotăr?tă spre intrarea profesorilor, cu o falcă ?n cer şi una ?n păm?nt, aruncă, pe măsuţa din bambus din cancelarie, ceva ce semăna cu un ziar. Toţi au rămas surprinşi şi se uitau la ea cu un semn de ?ntrebare. Profesoara a ?nceput să tune şi să fulgere:
? Uitaţi-vă şi voi ce poate scrie nenorocita aia!
Toţi o priviră miraţi, fără să ştie ce se ?nt?mplă. Dar profesoara continuă, de parcă ei nici nu ar fi existat:
? Cum poate o fiinţă aşa josnică să mă critice pe mine, care predau de două secole şi ceva, pe c?nd ea de-abia s-a născut. M-am săturat de nenorocita asta, o să cer Consiliului Celor ?nalţi să o pună la punct. Cum poate ea, un nimeni, nici măcar nu are o putere specială, să mă acuze pe mine de incompetenţă, c?nd ea nici nu ţine pixul ?n m?nă atunci c?nd scrie prostiile astea, ci ?i dictează unei ?secretare?, cum?
Şi a ieşit pe uşă tot aşa cum a intrat, adică valv?rtej, lăs?ndu-i pe ceilalţi cu gura căscată. Toţi profesorii au plecat la clasele lor, mai puţin profesorul Ken, care a observat că profesoara Alice şi-a uitat ziarul pe măsuţa din bambus.
Acesta s-a uitat ?n st?nga şi ?n dreapta, pentru a se asigura că nu mai e nimeni, apoi a ridicat uşor ziarul şi citi titlul mare: ?PROFESOARA ALICE BRUNN E PREA INCOMPETENTĂ PENTRU A LUCRA LA ŞCOALA SPECIALĂ GOODS?, apoi a aruncat o ultimă privire spre titlul ziarului ?INCHIZITORUL?. Acesta era singurul lucru pe care ?l văzuse din lumea de dincolo. Profesorul lăsă ziarul acolo unde ?l găsise şi se ?ndreptă spre sala unde preda.
*
Sala ?n care intră profesorul Ken era mică şi prăfuită. Erau vreo 15 copii mari, ce ţipau c?t ?i ţinea gura. Unul dintre ei era nepotul primarului, prin urmare şi acesta eldoin. Jimm, căci aşa ?l chema pe eldoinul nostru, era un copil tare neast?mpărat, nici măcar prezenţa profesorului nu ?l făcea să se potolească.
Profesorul ?i aruncă o privire plină de sub?nţeles pe sub ochelarii săi mari şi, ?n cele din urmă, Jimm se potoli. Profesorul ?şi drese vocea, scoase din geanta sa mare o carte şi se adresă elevilor:
? Astăzi vom ?ncepe un nou capitol şi anume ?LITERATURA POPULARĂ?. Ştiu că satul nostru nu e prea bogat ?ntr-o astfel de literatură, dar vom ?nvăţa şi noi de la alţii... Profesorul şi-a mai dres vocea ?ncă o dată... Bun, acum toată lumea să deschidă cărţile la pagina 303.
?n timp ce elevii se conformau, se auzi o voce suavă din spatele clasei:
? Povestiţi-ne cum e, vă rugăm!
? Cum e, ce?
Din spatele clasei se ridică o fată ?năltuţă, cu bucle ca argintul, ochii mari, de un verde pătrunzător, şi de o fineţe ?mbietoare.
Fata se numea Gina, era o semiz?nă, adică un om mai frumos ca ceilalţi şi cu anumite puteri. Mama ei era croitoreasa satului, Mona, şi se pare că, atunci c?nd era, t?nără femeia se ?ndrăgostise de un z?n, iar fata era rodul dragostei lor. Vocea din spatele clasei se auzi din nou:
? Cum e dincolo de satul ăsta, doar veniţi de dincolo, nu-i aşa?
Profesorul se ?ncruntă, dar nu-i răspunse. Ca şi cum nu s-ar fi ?nt?mplat nimic, acesta continuă lecţia fără să dea vreun semn că ar fi auzit ?ntrebarea fetei.
?n sf?rşit, cucul anunţă sf?rşitul orei. Profesorul ?şi str?nse documentaţia şi porni spre cancelarie. Se aşeză pe un scaun mare, făcut tot din bambus, şi suspină ad?nc:
? Ce e, dragul meu, ?ntrebă profesoara de animaţie, doamna Katt, parcă ţi-ar fi dat cineva cu ceva ?n cap...
? Aşa şi e, scumpă doamnă, şi sur?se uşor. Gina mă tot ?ntrebă, la fiecare oră, cum e dincolo. Nu ?nţeleg de ce nu ?l ?ntreabă pe Ginn, el se tot plimbă ?n afara satului. Eu nu ?i pot răspunde, am amintiri mult prea dureroase din viaţa mea de dinainte.
Profesoara ?l atinse pe umăr, ca şi cum l-ar fi compătimit:
? E doar un copil, nu mai pune at?ta suflet, ignor-o şi gata. Spune-mi, mai ai ore?
? Mai am două la clasa 39, e cea mai cumplită clasă dintre toate, şi sur?se voios... Dar ?mi plac cei din lumea cealaltă, copiii sunt mai naivi şi mai spun c?te ceva de pe acolo, şi r?se iar voios, cred că e minunat...
? Ce e cu obsesia ta pentru cei de dincolo? Dacă era aşa minunat, nu i-ar mai fi trimis la şcoala noastră, nu crezi? şi făcu un gest de dispreţ din m?nă.
Ken o privi pe ascuns, apoi răspunse:
? Vezi tu, draga mea, mă fascinează faptul că nu o cunosc, nu ?nţeleg de ce ei au voie aici şi noi nu avem voie acolo. Mai vezi tu, majoritatea copiilor de aici sunt ori semi-muritori, ori muritori de r?nd, copiii de clasă nu ?nvaţă la noi. Toate astea mă pun pe g?nduri, mai ales că am auzit că acolo s-ar fi ascuns zeii după ce oamenii i-au alungat, am auzit că sunt vrăjitoare şi mii de personaje din basme... Aş vrea mai mult dec?t orice pe lume să ştiu cum e.
? Astea sunt prostii, dragul meu Ken.
? Prostii?! Atunci cum ?ţi explici că majoritatea sunt nemuritori, sau cum ?ţi explici puterile Ginei, ori v?rsta primarului, care are 140 ani şi arată ca de 30? Cum?
? A..., cucul a c?ntat... Trebuie să ne ?ntoarcem la ale noastre, vom continua discuţia ?n pauza următoare, şi profesoara plecă fără să mai spună nici un cuv?nt, lăs?ndu-l pe profesorul nostru ?ng?ndurat, dar totuşi fericit.
Profesorul părăsi ?n cele din urmă cancelaria, ?ndrept?ndu-se entuziasmat spre clasa 39 sau ?clasa specială?, cum i se mai spunea. Clasa specială numărul 39 era foarte mare, pereţii erau verzui, iar ?n mijlocul clasei se putea distinge o pădure ?n miniatură, care apărea şi dispărea din c?nd ?n c?nd. Ken era unul dintre puţinii profesori care se ?ncumetau să predea la clasa 39, cei mai mulţi prefer?nd să nu intre ?n contact cu cealaltă lume, vecină lor. Ken se ?ndreptă spre catedra mult prea ?naltă pentru el, apoi urcă pe un piedestal şi se instală comod pe scaunul mare şi impunător:
? Bună ziua, azi am ceva cu totul special pentru voi... Profesorul aruncă o privire fugară asupra clasei compusă din vreo 30 de persoane... Astăzi vom studia despre zeii Greciei! Un zumzet alarmant se auzi dinspre elevi. Ken ?şi aruncă privirea asupra lor şi z?mbi mulţumit. Cum spuneam, astăzi vom ?nvăţa ceva nou, nu ştiu dacă ?n lumea voastră s-a vorbit vreodată despre zei sau dacă aţi auzit măcar de ei!
Un elev puţin ciufulit şi cu nasul coroiat ?l privea uimit pe profesor. Băiatul, palid ca lumina lunii şi vizibil emoţionat, se ridică ?n picioare:
? Domnule profesor, nu vreau să par impertinent, şi parcă cu o ultimă forţă ?şi şterse broboanele de sudoare de pe frunte, dar ştiţi, domnule, noi ştim totul despre zei, şi noi ar trebui să ?nvăţăm altceva aici.
Profesorul z?mbi, satisfăcut de intervenţia copilului ciufulit:
? Şi cam ce ştiţi voi despre zei, dacă nu te supără ?ntrebarea mea? spuse profesorul, pe un ton uşor ironic.
? Domnule, trăim la mila zeilor de c?nd ne-am născut. ?n lumea mea, dacă nu ai s?nge pur, e foarte greu să te accepte ceilalţi, mai ales zeii... şi copilul ?i trase o privire destul de acră profesorului.
Ken se lăsă ?nfr?nt de data aceasta: ?şi dădu seama că nu are rost să ?ncerce să obţină mai mult. Oricum, obţinuse o informaţie preţioasă: ştia că ?n lumea de dincolo trăiesc zeii, aşa cum presupusese şi el.
Cu mii de ani ?n urmă, oamenii, sătui de asuprirea zeilor, ?i alungaseră de pe acele tăr?muri, toţi oamenii crezuseră că aceştia dispăruseră complet de pe faţa păm?ntului, dar el nu crezuse asta niciodată, ştia că dacă au existat cu adevărat, trebuiau să fie ascunşi undeva.
Acest elev i-a confirmat, fără să vrea, că zeii, despre care se credea că nu mai sunt, există şi ?n zilele noastre, şi că nu li s-au schimbat deloc năravurile. Erau ?n continuare răi şi asupritori, mai ales cu muritorii de care doar se foloseau, pentru bunăstarea lor.
Acum ?nţelegea de ce aceşti copii de dincolo preferau să ?nveţe la aceea şcoală. ?n satul lor, oamenii se obişnuiseră cu chipurile ciudate sau puterile miraculoase ale celorlalţi. Sătenii nu ?i priveau ca pe nişte ciudaţi, ba din contră, ?i tratau, de multe ori, mai bine dec?t pe semenii lor. Ceilalţi erau mulţumiţi de relaţia pe care o aveau cu oamenii, se simţeau ca acasă. De multe ori copiii de dincolo ?şi petreceau şi vacanţele ?n r?ndul sătenilor.
?ntre cele două lumi existase ?ntotdeauna o armonie ciudată: sătenii ştiau, chiar dacă nu văzuseră vreodată, că lumea de dincolo i-ar putea nimici, c?nd de at?tea secole ei trăiseră ?n perfectă armonie.
Nici unul dintre săteni nu a dat semn vreodată că ar vrea să ştie ce e dincolo, ?n afară de profesorul Ken, dar el nu era un sătean obişnuit, pentru că el nu s-a născut ?n acel sat. Venea din lumea civilizată, aceea lume unde există maşina, televizorul, cuptorul, calculatorul şi multe altele despre care ştiau şi sătenii, din poveştile lui Ginn. Dar aceştia preferau ceea ce exista ?n satul lor.
Ora la clasa 39 decursese ?ntr-o armonie perfectă, cucul anunţă din nou sf?rşitul unei noi ore. Profesorul se ridică tacticos, se dădu jos de pe piedestal şi ieşi ?n goană, ?ndrept?ndu-se spre cancelarie.
Spre surprindea lui cancelaria era goală, ?ncă nu apăruse nimeni, ziarul doamnei Brunn era ?ncă acolo, pe măsuţa de bambus, aruncat parcă ?n silă. Profesorul ?şi turnă o cană de ceai, c?nd tocmai auzi un ţipăt din capătul holului. Se ?ndreptă grăbit să vadă ce s-a ?nt?mplat. C?nd ajunse acolo, o zări pe profesoara Brunn zăc?nd pe pardoseală. ?n c?teva secunde apărură şi alţi profesori, dar şi o mulţime de elevi. Un profesor de vreo 25 de ani o ?nşfăcă pe profesoară şi se repezi cu ea la infirmerie. Profesorul Ken ?l urmă:
? Ce s-o fi ?nt?mplat? nu cred că a leşinat aşa, pur şi simplu
? Cine ştie? o să ne spună ea c?nd se trezeşte, spuse profesorul cel t?năr, pe un ton vizibil speriat. Pe profesor ?l chema Oreste şi era un dogmatin, adică un om normal, dar avea puterea de-a reţine 200 de cărţi pe oră şi de-a citi o carte impresionantă ?n mai puţin de 5 minute. Infirmiera, o femeie ?n v?rstă, cu capul mare şi un v?lvoi de păr roşu, ?ncerca din răsputeri să o aducă la viaţă pe profesoară:
? Cred, domnilor, că nu pot face nimic, e mai presus de mine. Domnule Oreste, cred că v-a trebui să chemaţi un doctor de dincolo, cine ştie, poate are vreo boală ciudată de-a voastră, spuse infirmiera, pe un ton nepăsător, şi apoi ?şi văzu de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi ?nt?mplat.
? Noi nu avem boli cu nimic mai ciudate ca ale voastre, eu nu fac parte dintre vrăjitori, stimată doamnă, aşa cum bine ştiţi, şi nici profesoara Alice nu face parte din această categorie. Numai ei au boli ciudate, şi ieşi din infirmerie, tr?ntind uşa ?n urmă, ceea ce nu o deranjă deloc pe infirmieră.
Profesorul Ken rămase singur l?ngă Alice, ?nţelesese că infirmiera ştia totul despre lumea de dincolo. Ar fi vrut să o ?ntrebe ce ştie, dar realiză că nu ?i va răspunde, ba chiar l-ar fi luat ?n der?dere.

*
Ziua aceea fusese destul de ciudată pentru micuţul sătuc, nu se mai ?nt?mplase niciodată aşa ceva, toţi se ?ntrebau ce e cu profesoara Alice, ce preda la şcoala din Grossville de o jumătate de secol. Chiar dacă era mai aspră şi mai puţin sociabilă, totuşi era o persoană cu suflet bun, căreia ?i plăcea meseria ei şi, mai presus de orice, iubea copiii, av?nd chiar ea nu mai puţin de nouă. Profesoara Alice nu făcuse rău nimănui, niciodată, chiar dacă mai ameninţase pe unul sau pe altul, din c?nd ?n c?nd. Nimeni nu ar fi avut un motiv serios să ?i facă rău. ?n satul lor, nimeni nu ura pe nimeni, chiar şi cei de dincolo erau aleşi ?n aşa fel ?nc?t să nu strice bunăstarea comunităţii. Uneori, cei de dincolo erau mult mai omenoşi dec?t sătenii noştri, probabil şi pentru că ei erau mult mai nefericiţi ?n lumea de dincolo. Tot mai mulţi din cei de dincolo se pl?ngeau de viaţa de coşmar pe care o duc. Nu de puţine ori ?i auzise profesorul Ken şuşotind despre c?t de asupriţi sunt, ba de c?teva ori auzise şi ceva despre lupta pentru putere.
Acum era sigur că unii din cei ce se luptau pentru putere erau chiar zeii. Dacă poveştile despre zei erau adevărate, atunci Zeus nu s-ar fi lăsat ?nvins nici ?n ruptul capului, mai ales că zeului ?i plăcea să conducă teroriz?nd oamenii. De fapt, toţi zeii ?şi doreau ca oamenii să ?i slujească şi să ?i venereze numai pe ei.
Oamenii povesteau, dacă era adevărat, că ei munceau numai pentru zei, atunci c?nd aceştia erau la putere, se mai spune şi că Zeus le lua toate vitele, atunci c?nd dădea vreo petrecere prin Olimp. Şi, mai mult, oamenii spuneau că zeii seduceau fecioarele lu?nd diferite ?nfăţişări. Dacă toate astea erau adevărate, Ken ?i ?nţelegea pe oameni că ?i urăsc, dar ceea ce nu ?nţelegea profesorul, dacă zeii ăştia erau aşa răi, de ce nu veniseră niciodată ?n satul lor? Aici erau şi fete frumoase şi vite din belşug. Chiar dacă satul era mic, era destul de prosper.
?n timp ce profesorul se g?ndea la lumea de dincolo, pe uşa infirmerie intră un bărbat mare, cu o claie de păr ?n cap şi cu ochii mai mari dec?t toată faţa. Ken ?şi dădu seama imediat că trebuie să fie doctorul de dincolo. Acesta ?i făcu semn profesorului să iasă. Profesorul plecă fără un cuv?nt, dar nu ieşi de tot, ci se ghemui l?ngă un dulap, imens unde infirmiera ?şi ţinea ustensilele.
? Bună, draga mea Matti, ce mai faci?
? Buna Fillo, ce să fac? Aşteptam să vină cineva, dar de ce au trimis un doctor vrăjitor? ?ntrebă femeia pe un ton nepăsător.
? Se pare că Alice a fost vrăjită de unul din netrebnicii ăia de vrăjitori proscrişi, cel puţin aşa crede Ministrul Magiei Negre, domnul Arthur. Se pare că au mai fost probleme şi ?n celelalte sate, unde ne mai ducem.... O ştii pe Miruna Rock, nu-i aşa? Infirmiera dădu afirmativ din cap. Ei bine, draga mea, a murit săptăm?na trecută, ?n timp ce-şi făcea cumpărăturile ?n Rockville. Nimeni nu a văzut ce s-a ?nt?mplat, au auzit-o ţip?nd şi au găsit-o leşinată. Au chemat toţi doctorii, de toate naţiile, ?n afară de mine, şi nimeni nu a descoperit ce are, aşa că s-au g?ndit că vrăjitorii au făcut-o şi acum m-au chemat pe mine.
? Dar eu ştiam că Skelettro nu mai e acceptat de lumea vrăjitorilor, spuse infirmiera pe un ton cald. Să nu-mi spui că a revenit printre voi?
? Nu, draga mea, Skelettro e ?nchis de Hades ?n cea mai bine păzită ?nchisoare, dar probabil că are şi el adepţi sau, cine ştie, altcineva s-a trezit că nu are ce face.
? Nu ştiu ce să-ţi spun. A..., exclama uimit uriaşul, am găsit e o vrajă de putrefacţie, dar nu-i nimic, ?n c?teva secunde o dezleg.
Bărbatul rosti c?teva cuvinte şi, ca prin minune, doamna Alice ?ncepu să prindă viaţă. Aceasta deschise ochii şi ?ncepu să ţipe c?t o ţinea gura:
? A fost un gaap, a fost un gaap!
? Gata, Alice, linişteşte-te, acum e totul bine, ştiu că a fost un gaap, numai lor le iese vraja asta at?t de bine, dar ?ntrebarea mea e ce vor gaapi de la tine?
? De la mine ai ?nnebunit de tot, Fillo? Probabil vor să-i nimicească pe zei şi ?ncep cu semi-zeii. Nu mi s-ar părea ceva ciudat din partea voastră, mereu aţi vrut să fiţi la putere, sunteţi nişte fiinţe josnice... Şi profesoara, ?ncă ameţită de puterea vrăjii, se ridică şi tr?nti uşa după ea.
? Ce caracter minunat are Alice, niciodată nu a suportat o discuţie despre vrăjitori, şi bărbatul sur?se amuzat.
? Nu-i nimic, dragul meu, hai mai bine să-ţi dau un ceai şi să-mi mai povesteşti ce se ?nt?mplă pe dincolo.
?n timp ce cei doi se ?ndreptau spre bucătărie, profesorul Ken se furişă pe uşa ce duce spre hol. Văz?ndu-se scăpat din infirmerie, acesta ?ncepu să ?şi pună g?ndurile ?n ordine, c?nd o zări pe Alice chiar ?n faţa lui:
? Domnule Ken, nu vă mai furişaţi aşa după dulapuri. Dacă chiar vă interesează, vă aştept m?ine la ceai şi o să vă spun c?te ceva, de acord? Şi femeia plecă, fără să mai aştepte răspunsul.
Profesorul rămase ?n mijlocul holului, fără să poată scoate nici măcar un cuv?nt, dar undeva, ?n ad?ncul său, simţea o fericire pe care nu o mai simţise p?nă atunci. Cineva era dispus să-i vorbească despre lumea paralelă.
*
După o zi plină cum nu mai fusese de mult timp, ?n sf?rşit profesorul Ken se afla ?n căsuţa sa de la marginea ?ntunecată a satului. Bătr?nii satului spun că, cu c?teva mii de ani ?n urmă, ?n Grossville trăiau numai cei de dincolo, ?n mare parte vrăjitori şi v?rcolaci. Pe vremea aceea ?n sat primarul era un v?rcolac, iar vrăjitorii nu erau mulţumiţi de acest lucru. ?ntr-o noapte, toţi vrăjitorii s-au ?nt?lnit şi au pus la cale asasinarea primarului, c?nd a venit momentul să aleagă cum ?i va fi sf?rşitul acestuia.
Care mai de care s-au ?ntrecut ?n vrăji şi blesteme, vrăjitorii au ?nceput să se certe ?ntre ei, fiecare vr?nd ca vraja lui să fie cea care-i va curma viaţa v?rcolacului. Şi, tot cert?ndu-se ei aşa, au ?nceput să arunce vrăji unii asupra celorlalţi, p?nă ce vrăjile s-au unit, cerul s-a ?nnegrit şi soarele a dispărut pentru totdeauna din aceea jumătate de sat. Numai la ora pr?nzului apărea soarele, pentru c?teva minute, şi apoi dispărea din nou. Oamenii spun că vrăjitorii au tot ?ncercat să facă o contra vrajă, dar nu au mai reuşit. Stăp?nii lor, văz?nd ce ispravă au făcut vrăjitorii, i-au luat pe aceştia ?n lumea de dincolo, satul revenindu-le oamenilor.
Lui Ken ?i plăcea să spună povestea asta ori de c?te ori avea ocazia, ?l fascina lumea de dincolo şi creaturile ce trăiau ?ntr-?nsa, era de-a dreptul euforic c?nd se g?ndea la ce ar putea ea ascunde.
Profesorul se ?ndreptă către patul dublu din cămăruţa mică de lemn, se ?ntinse şi se g?ndea la ce grozăvii s-ar putea afla ?n acea lume paralelă cu a lor. G?ndindu-se la acea lume cu plăcere, deodată ?i apăru ?n minte un chip de femeie, lacrimile ?ncepură să-i şiroiască pe obraji.
Profesorul pl?ngea acum ca un copil şi ?n mintea sa se ?ntreceau tot felul de amintiri, care mai de care mai dureroase.
Ken ?şi aminti de mama sa, o femeie blajină, cu ochi mari şi negri, destul de voinică şi foarte muncitoare, Karla. Mama lui era o femeie din nordul Moldovei, din Rom?nia. Pe l?ngă el, femeia mai creştea, de una singură, alţi doi copii, respectiv o fată şi un băiat. Tatăl lor era tot timpul plecat să facă un ban, aşa că singura alinare a femeii erau cei trei copii, pe care ?i iubea ca ochii din cap.
Sora lui Ken era mai mică cu patru ani, iar el o iubea la nebunie şi o alinta Lulu. Lulu era o fetiţă brunetă, cu ochii mari şi negri. Dintre toţi Lulu era cea mai neast?mpărată. Toţi o iubeau şi o răsfăţau, mai ales că ea era cea mai mică dintre fraţi. La v?rsta de opt ani, Lulu fusese ?mpuşcată accidental de un soldat rus care trecea pe acolo, moartea fetiţei a fost subită, nimeni nemaiput?nd face nimic pentru ea. Mama lui suferise cumplit această pierdere şi nu şi-a mai putut reveni niciodată.
De la acel cumplit accident nu o mai văzuse nicic?nd z?mbind, muncea zi şi noapte fără oprire, doar c?teodată le mai arunca fiilor săi c?te-o privire, parcă plină de reproş. Fratele lui Ken era cu doi ani mai mare ca acesta. Luc, căci aşa ?l chema, muncea şi el cu ziua, de dimineaţă p?nă seara, pentru a-şi putea ajuta mama, Ken era singurul care urma o şcoală. La numai doi ani după cumplitul accident al surori lui, Luc se ?mbolnăveşte de friguri şi, ?n mai puţin de două săptăm?ni, moare. Acest şoc a terminat-o definitiv pe mama sa, care nu a putut vărsa nici măcar o lacrimă pentru fiul ei.
La trei ani după moartea fratelui său, se ?ntoarce şi tatăl acasă, acesta neştiind ce se ?nt?mplase ?ntre timp ?n casa lui, habar nu avea c?te nenorociri i-au trecut curtea. Dimitri era un bărbat v?njos, impresionant de ?nalt şi tot timpul vesel. Se vedea că au trecut anii şi peste el. A muncit mult la turci pentru a putea să vină cu un ban acasă şi, ?ntr-adevăr, a c?ştigat suficient pentru a-şi putea ?ntreţine familia cel puţin zece ani de acum ?ncolo. Bărbatul, ajuns acasă după at?ţia ani, şi-a găsit soţia cu zece ani mai bătr?nă dec?t era de fapt, cu cearcăne ad?nci şi cu trupul istovit de muncă. După ce a aflat ce s-a ?nt?mplt ?n lipsa lui, bărbatul parcă a ?mbătr?nit şi el brusc. Cei doi soţi au mai muncit ?ncă şase ani, p?nă şi-au văzut băiatul scos din facultate, şi apoi, unul c?te unul, dobor?ţi de supărări şi de at?ta muncă, şi-au dat duhul. Mai ?nt?i a murit Dimitri, şi apoi femeia care, pentru prima oară după at?ţia ani, ?nainte să-şi dea duhul, i-a z?mbit fiului său.
La doar o lună după moartea părinţilor săi, Ken şi-a dat seama că nu ?l mai leagă nimic de satul din Moldova. Atunci şi-a ?nceput călătoria ?n cunoaşterea lumii. A călătorit mult, p?nă a ajuns ?n satul din Grossville. ?n timpul călătoriei sale, Ken a dob?ndit multă experienţă ca profesor, pred?nd dintr-o şcoală ?n alta.
Iubea literatura şi mai ales fantasticul, fiind ?ncă de mic pasionat de frumuseţea poveştilor, a legendelor şi, mai ales, de mitologie. ?ntr-una din călătoriile sale ?n Italia, Ken s-a ?ndrăgostit de o băştinaşă pe nume Andora, o fată mignonă, cu capul de păpuşică bolşevică, ochii mici şi faţa bulbucată, cu nasul mic şi uşor grăsuţă. Deşi destul de simpluţă, Andora ştia, de departe, să se poarte ca o adevărată doamnă.
Ken a făcut o adevărată pasiune pentru fată şi, după ce i-a declarat dragostea sa sinceră, acesta a hotăr?t să se mute ?n Italia, alături de fiinţa iubită. Profesorul a uitat de prima sa dragoste, literatura. Fata ?l făcea să uite complet de pasiunile şi dorinţele sale. El era din ce ?n ce mai vrăjit de ea, şi fericirea ce-o simţea ?i umplea toată fiinţa. Dar nici această fericire nu a durat prea mult pentru profesorul nostru.
?ntr-o dimineaţă frumoasă de iulie, Ken i-a cumpărat alesei sale un inel cu piatră semipreţioasă. Hotăr?t să-i ceară m?na Andorei, că s-a dus la ea acasă pentru a-şi peţi aleasa de soţie.
Ajuns la casa fetei, la uşă nu a răspuns nimeni. A aşteptat ore ?n şir ca aceasta să apară, apoi au urmat zile şi săptăm?ni p?nă c?nd profesorul şi-a dat seama că fata l-a părăsit.
Inima ?i era zdrobită, era din ce ?n ce mai trist şi mai prost dispus, nemaiput?nd să se g?ndească dec?t la ea şi la motivul pentru care a dispărut fără nici o vorbă. După c?teva luni, Ken a părăsit ?nsorita Italie şi a ?nceput din nou să călătorească prin lume, p?nă c?nd a ajuns ?n satul de care vă povesteam.
Profesorul şi-a şters lacrimile de pe obraz, şi, ca şi cum atunci şi-ar fi revenit dintr-un lung coşmar, a ?nceput să cerceteze camera mică care acum i se părea rece şi neprimitoare. Nu şi-a mai amintit de multă vreme de acele ?nt?mplări, nu ?nţelegea de ce acum, c?nd toate ?i mergeau at?t de bine, c?nd ?n sf?rşit era fericit, şi c?nd pentru prima oară se simţea acasă, a fost necesar ca amintirile să revină.
?n timp ce ?ncerca să-şi revină din acest coşmar, auzi o bătaie uşoară la uşă. S-a ridicat uşor, şi, cu mişcări parcă leneşe, ?ncerca să se mişte către uşă, ?nsă realiza că ?ncă nu se poate mişca. Auzea bătăile din ce ?n ce mai accentuate. Bărbatul a ?ncercat din nou să-şi mişte picioarele. De data aceasta a reuşit, ?nsă parcă era purtat de un vis. Cu greu a ajuns la uşă, de-abia atunci auzind bătaia şi mai puternică. Parcă s-a trezit dintr-un somn profund.
Revenindu-şi din vis, profesorul a deschis uşa fără să dea vreun semn de grabă. Scoase un sunet de uimire. ?n faţa uşii sale se afla un omuleţ mic, cam c?t un piticuţ. Omuleţul avea o barbă lungă şi o mustaţă uşor comică, omuleţul s-a aplecat ?n faţa profesorului, ?n semn de respect, şi, cu o voce bl?ndă, l-a ?ntrebat dacă poate intra. Profesorul uimit nici nu a apucat să-i răspundă că omuleţul s-a şi instalat comod ?ntr-unul dintre fotoliile pufoase, din blană de urs, aflate ?n sufragerie.:
? Deci, ţi-ai adus aminte ?n cele din urmă!
Profesorul, ?ncă nedumerit, nu putea să-i răspundă. ?l privea cu un fel de teamă, dar şi de respect, acest omuleţ ?i aducea aminte de cineva, dar nu putea să-şi dea seama de cine. Cu jumătate de voce, acesta l-a ?ntrebat:
? Da..., dar cine eşti?
? Scuză-mă, am uitat cu desăv?rşire să mă prezint: eu sunt Tito şi sunt un pitic, fac parte din ţara piticilor. Am venit pentru că, ?n sf?rşit, ţi-ai adus aminte. Nu ?mi vine să cred, Andora a spus că nu ?ţi vei aminti niciodată, dar nici nu pot crede că ţi-ai amintit.
Piticul ?l privea calm pe profesor care se vedea că era destul de panicat şi nu ?nţelegea nimic.
? Nu trebuie să spui nimic, ?mi dau seama ce greu e pentru tine să ?nţelegi ce-ţi spun, dar ?ţi voi explica pe-ndelete.
Piticul ?şi trase sufletul şi continuă:
? ?n acea zi de iulie, c?nd te-ai dus la Andora, ai suferit un şoc, şi nu numai atunci. Ai avut o viaţă grea şi tot timpul te-ai simţit vinovat pentru moartea surorii tale... (Ken ?ncepea să ?şi revină...) Aşa că, ?n ziua ?n care Andora te-a părăsit, ai simţit un imens gol ?n suflet. Atunci, prietene, ceva din tine a decis să uite tot, şi de zece ani nu ţi-ai mai adus aminte din ceea ce ai trăit.
Ken şi-a revenit complet, dar, cu toate astea, nu ?nţelegea nimic. Era mult mai receptiv la ceea ce-i spunea piticul dec?t cu c?teva momente ?n urmă. ?n sf?rşit ?şi dădea seama că ?ncă nu ştia ce dorea piticul şi mai ales de unde ştia de visul său:
? Nu am ?nţeles cine eşti, de fapt, ?n afară de faptul că te cheamă Tito, şi de unde ştii toate astea?
? Ia loc şi ascultă-mă, atunci vei ?nţelege. Profesorul s-a conformat. Ascultă-mă, Ken, eu sunt conştiinţa ta, toţi oamenii din acest sat au c?te un pitic care le monitorizează g?ndurile, apoi le analizăm şi, mai apoi, dacă e nevoie, ne ducem şi discutăm cu proprietarul g?ndurilor. C?nd am fost alungaţi ?n lumea de dincolo, pitici au hotăr?t că trebuie să facă ceva pentru oameni şi am luat decizia, de comun acord, să facem acest lucru.....
? Şi vă duceţi la oamenii din toată lumea? Asta ?nseamnă că toţi oamenii ştiu de voi, l-a ?ntrerupt, pe pitic.
Piticul oftă. Profesorul chiar nu ?nţelegea nimic din tot ce-i spunea:
? Nu, dragul meu, noi ne ducem numai la cei care cred ?n noi şi ?n ?lumea istorică?, căci aşa se numeşte această lume paralelă care, de fapt, nici nu e aşa de paralelă precum credeţi voi... dar despre asta ?ţi va povesti Alice, pe care noi am ?nsărcinat-o cu informarea ta. Eu sunt aici pentru a-ţi spune anumite lucruri pe care tu le ştii ?n sufletul tău, dar nu le poţi trezi singur.
? Şi care ar fi aceste lucruri? A ?ntrebat profesorul, uşor distrat
? Am să te fac să ?nţelegi, dacă nu mă vei mai ?ntrerupe. Frumoasa ta mamă nu era, de fapt, un muritor de r?nd, ea a fost fiica lui Ares, zeul războiului, şi al unei piticuţe, pe nume Carla.
- Tatăl tău, dintr-o regretabilă greşeală, a ajuns ?n lumea noastră pe vremea c?nd era ?ncă un copil. C?nd l-a văzut mama ta, s-a ?ndrăgostit de el şi i-a cerut lui Ares ca, atunci c?nd ?i va sosi sorocul, acesta să i-l dea pe Dimitri drept soţ.
La ?nceput Ares nu s-a ?nvoit, dar c?nd a văzut că mama ta nu se lasă ?nduplecată, a consimţit. Pentru a se putea căsători cu Dimitri, mama ta a renunţat la statutul său de nemuritoare, şi l-a urmat pe acesta peste tot ?n lume, p?nă s-au aşezat la casa lor. Dar ceea ce nu ştiau ei era că bunica ta l-a blestemat să nu aibă parte de fericire şi de copii. Atunci au ?nceput aceste nenorociri, dar Ares a reuşit cumva, cred eu că cer?ndu-le ajutorul vrăjitorilor, să oprească moartea ta. Părinţii tăi au mai trăit doar pentru tine, altfel s-ar fi stins de mult timp.
Piticul a făcut o scurtă pauză, timp ?n care studie chipul nedumerit şi uimit al profesorului.
? Atunci tu ai plecat să-ţi cauţi norocul ?n lume şi noi am hotăr?t să-ţi trimitem o tovarăşă de viaţă, şi aşa ajungem la Andora, care te-a plăcut din prima clipă... Atunci am hotăr?t să-o trimitem pe ea, numai că, din păcate, mama ei a fost ucisă de cel mai rău dintre vrăjitori, Skelletro, şi Andora a vrut să se ?ntoarcă acasă, aşa că nimeni nu s-a putut ?mpotrivi.
? Atunci totul a fost o farsă, toată viaţa mea a fost o farsă, v-aţi jucat cu viaţa mea fără ca măcar să mă ?ntrebaţi dacă aveţi voie... Nu e drept! şi profesorul se ridică nervos din fotoliul pufos, ?ndrept?ndu-se spre fereastră.
? Nu este aşa, ?i răspunse prompt omuleţul cu o voce caldă, greşeşti. Ares e bunicul tău şi a făcut tot posibilul să-ţi ?ndrume paşii spre acest sat. A vrut să te aibă aproape de el, să te vadă de c?te ori doreşte şi să te ocrotească. Dar nu am putut să-ţi spunem nimic p?nă acum, ar fi trebuit să-ţi spună Andora după nunta voastră, dar, după acea nenorocire, tu ai refuzat să mai crezi sau să mai vezi fantezia din jurul tău. Trebuia să aşteptăm ca tu să-ţi aminteşti şi să crezi din nou ?n noi.
? Nu ?mi vine să cred, ce ?mi spui tu e cu totul nebunesc. Dacă tot am s?nge de zeu ?n mine, cum de nu am nici o putere specială sau măcar ceva să aducă că aş fi rudă cu vreunul?
? Ai o putere specială, dar o vei descoperi atunci c?nd va fi timpul, toate le vei descoperi la timpul lor.
? Dar cu ea, cu Andora, ce s-a ?nt?mplat?
? Din păcate, Andora a decis să fie paznicul ucigaşului mamei sale, ea păzeşte la poarta celulei. Dar ţi-am spus destule, restul nu mai e treaba mea, vei afla tot ce trebuie să ştii. Ai o eternitate la dispoziţie, ai să vezi profesore... Acestea fiind spuse, ?mi iau acum la revedere! Cu o simplă bătaie din palme, piticul se făcu nevăzut.
Profesorul rămase ca trăsnit, nu ?nţelegea dacă a fost un vis sau totul se ?nt?mplase cu adevărat. Se aşeză din nou pe fotoliul pufos, chinuindu-se să nu adoarmă pentru că, dacă ar fi adormit, atunci c?nd se trezea nu ar fi ştiut dacă ar fi visat sau nu. Dar, la scurt timp, profesorul căzu ?ntr-un somn profund şi fără vise.
La ora 19:00 Ken s-a trezit, nu vroia să se g?ndească la ceea ce s-a ?nt?mplat. Ştia că nu fusese un vis, dar nici nu voia acum să se g?ndească la tot ce-i spusese piticul. S-a hotăr?t să iasă puţin, i-ar fi făcut bine puţină mişcare, mai ales că era o seară frumoasă şi călduroasă. A ieşit din căbănuţa de lemn şi a pornit pe aleea cea ducea spre sat. ?n c?teva minute, a şi ajuns ?n centru.
Niciodată nu-l privise cu atenţie pe-nserate: satul, care era ?nconjurat de ape, arăta acum ca un mic colţ de paradis, felinarele aprinse ?n faţa fiecărei căsuţe creau o atmosferă de basm. Tramvaiele ?ncă circulau. Felinarele erau aprinse şi fiecare casă arăta acum ca şi cum ar fi dintr-o poveste.
Chiar şi biserica arăta ca o adevărată casă din poveste. Era frumos luminată de c?teva felinare, ale căror lumină roşie ?mprăştia un fel de mister. Profesorul era de-a dreptul ?nc?ntat de priveliştea oferită, parcă ?l vedea pentru prima oară, parcă p?nă atunci i-a ascuns frumuseţea.
La un kilometru distanţă de sat se afla o pădure ?ntunecată, foarte deasă şi destul de ciudată, şi despre aceasta exista o legendă şi nimeni nu a mai călcat pe acolo de mai mult de un secol, dar despre aceasta vom vorbi mai t?rziu.
?n cele din urmă a ajuns ?n faţa c?rcumii lui Drink, cum ?i era puţin foame şi sete acesta a hotărăt să intre şi să măn?nce ceva. C?rciuma era plină de oameni. Pe ?nserate, mai toţi sătenii se ?nt?lneau la c?rciumă pentru a-şi povesti ce-au mai făcut ?n ziua respectivă. Toţi au ?ntors capul uimiţi la vederea profesorului, acesta fiind pentru prima oară aici. După ce oamenii l-au salutat respectuos, l-au invitat să ia loc l?ngă ei. Profesorul şi-a comandat ceva de m?ncare şi s-a luat la vorbă cu sătenii:
? ?mi place acest sat mai mult dec?t orice pe acest păm?nt.
? Şi nouă ne place, aşa cum este el, cu bune şi rele, se auzi o voce groasă, din spatele c?rciumii. Acesta era chiar primarul Orson, eldoinul. Ştiu bine că oamenii aceşti ne acceptă pentru că aşa trebuie ? şi, ?n timp ce vorbea, primarul se ?ndreptă către masa oamenilor ?, sunt conştient că, ?n afară de c?ţiva, care ne acceptă, restul ne consideră ciudaţi. Nu-i condamn pentru că, oricum, ei sunt mult mai ?ngăduitori cu noi dec?t stăp?nii noştri. Oamenii au ?nceput să se f?st?cească ca şi cum nu ar fi vrut să aibă această discuţie cu primarul, dar acesta nu părea deranjat deloc. Haideţi să nu ne mai ascundem după degete. ?n afară de unii copii, toţi ştiu ce se petrece dincolo. Să fim serioşi, mulţi dintre voi aţi fost dincolo pe ascuns, măcar odată, mulţi aţi ?ncercat să emigraţi acolo. Dacă v-ar fi fost bine, nu v-aţi fi mai ?ntors.
Primarul le privi feţele oamenilor, apoi continuă:
? E drept că, atunci c?nd v-am cerut să vă băgaţi ?n viaţa noastră, aţi preferat să răm?neţi neutri, e corectă alegerea voastră, dar ce nu am ?nţeles eu niciodată este dacă aţi făcut-o din teamă sau din prostie.
Niciodată cineva de dincolo nu le vorbise at?t de direct despre lumea aceea. Oamenii erau vizibil uimiţi şi speriaţi. Nimeni nu ?ndrăznea să spună nici un cuv?nt, ?n afară de Ken care era interesat de aceste lucruri:
? Şi ce se ?nt?mplă dincolo domnule primar?
?Am să-ţi spun eu ce se ?nt?mplă, două mari puteri se bat ?ntre ele pentru puterea supremă şi, bine?nţeles că noi, cei ce nu ne băgăm ?n treburile lor sau cei ce ne opunem acestui război, picăm la mijloc. Avem legături de convieţuire cu optzeci de sate ce sunt departe de lumea reală şi chiar de lumea de dincolo, optzeci de sate pe care nu le găsesc dec?t cei ce vor cu adevărat. Dacă aceşti oameni s-ar uni ar avea un cuv?nt de spus şi ar putea pune capăt războiului. Şi, ?n special, acest sat ar avea un cuv?nt puternic, deoarece este cel mai aproape de noi. At?t zeii, c?t şi vrăjitorii au un anumit respect pentru oamenii de aici.
? Dar cum ar putea interveni nişte bieţi săteni pentru voi? Zeii sunt puternici, şi nici vrăjitorii nu sunt mai prejos, ce putere au ei? ?ntrebă profesorul aproape plictisit.
? Nu-mi spune că nu ştii?! Profesorul ?l privi nelămurit. Nu-i nimic, că ştiu eu, dar nu pot să cred că locuieşti de opt ani aici şi nu ai observat sau că nimeni nu a scos o vorbă. Oamenii erau destul de stingheriţi, şi oarecum ruşinaţi că nu-i spuseseră profesorului adevărul.
? Nu, primare, nimeni nu mi-a spus nimic dar nu e vina lor, eu sunt de vină, că m-am ?ngropat ?n cărţile mele, ?ncercă profesorul să-i scuze dar se vedea că e deranjat.
? Profesore, tu chiar crezi că un om obişnuit ar putea ajunge aici? Toţi au cel puţin o rudă dincolo, şi dacă nu au nici măcar o rudă, au cel puţin o putere specială. Şi da, sunt mai puternici dec?t ei pentru că aceşti oameni au suflete curate şi ştii tu oare, profesore, ce puteri nebănuite pot ieşi din nişte suflete curate? Ar fi ca şi cum ar da o replică cutiei Pandorei, adică ar fi o forţă imensă.
Primarul făcu o scurtă pauză, timp ?n care studie reacţiile oamenilor, care păreau tot mai speriaţi. Apoi, ca şi cum nu l-ar fi deranjat feţele speriate, continuă:
? Dacă toate aceste sate s-ar uni, ar putea crea ceva ce ar distruge lumea, cu muritori şi nemuritori, sau ar putea-o salva. Crezi că lor nu le este frică că acest lucru s-ar putea ?nt?mpla? De ce crezi că nu ?ndrăznesc să atace nici măcar un sat? De FRICĂ. Ţine minte: oamenii i-au alungat din lumea lor, oamenii le pot distruge şi lumea ?n care s-au retras. Oamenii au puterea şi au avut-o ?ntotdeauna, dar, din păcate, ei nu reacţionează dec?t atunci c?nd se ?nt?mplă o nenorocire, adică prea t?rziu. Nu spun că nu e greu, e foarte greu, dar dacă crezi ?n ceea ce faci, atunci vei reuşi cu siguranţă.
? Nu-i aşa de simplu, Orson, oamenii ăştia nu ştiu să lupte, nu s-au născut pentru a lupta, sunt oameni paşnici.
? Nu, profesore, tu chiar nu ?nţelegi? S-a dus secolul muşchilor, a venit vremea creierelor! Nu se vor lupta trupeşte, se vor lupta cu mintea. Cel mai bun c?ştigă, nu aşa se ?nt?mplă?
? Poate că ai dreptate, dar nu poţi hotăr? tu pentru ei, de fapt nimeni nu poate hotăr?, ei hotărăsc, dar probabil că vor şti singuri atunci c?nd va veni momentul.
? Ei nu ar recunoaşte momentul nici dacă li l-ar arăta cineva cu degetul, spuse Orson posomor?t.
? Nu-i chiar aşa, domnule primar, interveni Drink. Am vrea să luptăm şi să vă ajutăm, dar nu e chiar aşa de simplu, oricum momentul nu e departe. Cu toţii ştiu că, din momentul ?n care profesorul şi-a amintit, războiul ar putea ?ncepe oric?nd. Dar aşa cum bine ştim, mai lipseşte un element cheie, fără de care oamenii nu vor vrea să se lupte.
? Lipseşte frumoasa Clementina, ea e sufletul acestui război, de ce să ne ascundem după degete, fără ea nu vom reuşi, cu profesor cu tot.
? Aşa e... aşa e, se auziră c?teva voci. Profesorul poate ?ncepe războiul atunci c?nd va accepta situaţia, dar Clementina e singura care ?i poate pune capăt. ?ntrebarea este: unde e?
? Clementina e la ?Institutul Naţional şi Internaţional de Vrăji şi Minunăţii? (I.N.I.V.M.), asta a fost dorinţa ei, să studieze acolo, spuse Orson, poate puţin dezamăgit.
? Atunci fata asta e o cauză pierdută, se auzi un alt sătean.
? Nu, dragii mei, să vă explic, şi Orson ?şi trase un scaun d?nd semne de oboseală, nu este o cauză pierdută, doar şi-a cerut drepturile. Aşa cum poate face oricare dintre voi. De ce credeţi că mulţi dintre noi au venit ?n sate, eu am fost alungat ce-i drept, dar ceilalţi? De ce au preferat lumea voastră? Vă spun eu de ce: pentru că, ?ncet-?ncet, trebuie ca aceşti copii să ?nveţe tot ceea ce ?nvaţă şi copiii noştri. Şi e normal să fie aşa, e normal ca lumile noastre să fie, de fapt, una singură, să putem convieţui şi să ne putem accepta. Putem ?nvăţa unii de la alţii şi ne putem ajuta reciproc. Şi, ştiţi şi voi la fel de bine ca mine, că am dreptate... Orson se ridică de pe scaun supărat şi ieşi pe uşiţa mică a c?rciumii.
? Are dreptate, se auziră toţi la un loc, aşa e, avem drepturi.
Oamenii au continuat să discute pe marginea subiectului, numai profesorul, care ?ncă nu ?nţelegea tot ce se ?nt?mplă, preferă să se retragă. Probabil că a doua zi Alice avea să-i explice totul. Cum stătea liniştit ?ntr-un colţişor, g?ndindu-se la ceea ce spusese primarul, acesta ?l văzu pe piticul Tito ?n cel mai ?ntunecat colţ al c?rciumii, sorbind o bere dintr-o halbă pentru pitici. Profesorul hotăr? să-l salute pe pitic:
? Bună seara, Tito, nu ştiam că Drink are şi halbe pentru pitici, spuse acesta z?mbind.
? Bună seara, domnule, mă bucur să văd că eşti bine. Ceilalţi pitici au spus că te-am luat cam tare şi le era teamă că vei fi supărat.
? Supărat, am fost puţin cam... cum să spun, dezorientat. Dar supărat, de ce? chiar mă bucur că cineva, ?n sf?rşit, mi-a spus şi mie ceva despre cei de dincolo.
? Ceea ce m-a şocat cu adevărat a fost primarul. Sincer, nu mă aşteptam să vorbească despre asta, nu a mai făcut-o niciodată. Şi ştii ce m-a dezamăgit cel mai mult? (piticul ?i făcu semn din cap că nu.) Ei bine, cel mai rău m-a dezamăgit faptul că toţi din sat ştiu ce se petrece dincolo şi mie nu mi-a spus nimeni nimic... De ce, Tito? Explică-mi tu de ce? Şi, după at?ta timp ?n care nu au scos o vorbă, priveşte-i acum... (şi Ken arătă spre masa alăturată, unde sătenii vorbeau despre cele ?nt?mplate), acum de ce nu se mai opresc din vorbit?
? Ei bine, prietene, oamenii ?ntotdeauna s-au simţit inferiori.
? Dar de ce? din c?te am ?nţeles eu, oamenii ăştia au chiar mai multe drepturi dec?t voi, piticul ?i z?mbi profesorului.
? Toţi avem drepturi egale, vezi tu, oamenii ştiu ce se ?nt?mplă pentru că ?i interesează chiar dacă nu recunosc. Le-a păsat ?ntotdeauna dar frica i-a ?mpins spre tăcere, le este teamă pentru copii lor, dar cu toate astea şi-ar dori ca ei să poată ?nvăţa ?n lumea noastră. Oamenii vor mai mult pentru ei, dar fără cei doi, care ?i pot conduce, nu pot face nimic.
? Profesore, aşa cum ţi-ai dat seama, tu eşti unul dintre lideri. Prin tine, primarul le-a dat o speranţă, crezi că aceşti oamenii nu trăiesc cu frica, de at?ta amar de vreme, că cei de dincolo i-ar putea nimici? Ba da, au această teamă şi e normal s-o aibă, mai ales că majoritatea zeilor nu ?i acceptă şi ar fi dispuşi să-i omoare.
? Dar de ce nu au făcut-o p?nă acum? Situaţia asta e de c?teva secole!
? Pentru că zeii, aşa răi cum sunt ei, au conştiinţă, şi mai ales ei ştiu pe propria piele că furia omului e destul de periculoasă. Şi ar mai fi un motiv destul de bine ?ntemeiat: zeii mai ţin cont de rudele lor păm?ntene... Acestea fiind spuse, eu am să plec. ?mi pare bine că te-am văzut şi că eşti bine... Şi, la fel ca mai devreme, piticul a bătut din palme şi a dispărut.
? Urăsc c?nd face asta, g?ndi profesorul cu voce tare.
Profesorul ?şi aruncă ?ncă o dată privirea spre mulţimea de săteni, care ?ncă vorbeau despre cele ?nt?mplate, apoi ?i plăti c?rciumarului şi se ?ndreptă spre casă mai extenuat ca niciodată.

*
A doua zi se anunţa a fi o zi frumoasă şi obişnuită, ?n partea luminoasă a satului soarele ?şi făcuse deja apariţia. Numai ?n partea ?ntunecată a satului, acolo unde locuia profesorul, soarele se lăsa aşteptat de secole. Ken s-a trezit şi se pregătea pentru o nouă zi de muncă. Nu pleca niciodată din casă p?nă nu ?şi bea ceva ce semăna cu cafeaua, ba chiar avea şi gust de cafea... Profesorului ?i plăcea la nebunie licoarea nedefinită.
Nici ?n această dimineaţă nu a făcut excepţie şi, ?n timp ce ?şi sorbea liniştit să-i spunem cafeaua, pisica poştaş miorlăia ?ndelung la uşă.
Ken nu primise niciodată nimic, de c?nd se afla acolo, ştia că treaba pisicilor ce nu vroiau să prindă terani (omuleţi mici c?t un deget, scăpaţi din Tartar, ce făceau rău culturilor) era aceea de-a aduce corespondenţa. A văzut multe pisici prin sat, ce duceau pachete sau scrisori oamenilor. Ken s-a ?ndreptat către uşă şi a deschis-a uşor. ?n faţa ei se afla un motan mare, gras, de culoare galbenă. I-a ?nm?nat profesorului o scrisoare şi a plecat, mieun?nd, mai departe.
Ken z?mbi distrat, era aşa de comic motanul cel gras şi aşa de simpatic. Nu se g?ndise niciodată p?nă atunci dar i-ar fi plăcut să aibă, ca tovarăş de viaţă, un animal aşa frumos. ?i plăcuseră ?ntotdeauna pisicile, dar niciodată nu avusese una, dec?t atunci c?nd era mic, ?nsă aceasta murise la scurt timp după moartea fratelui său.
Profesorul se instală ?n fotoliul pufos şi, oarecum mirat, deschise scrisoarea:
?Dragă domnule Ken Good, să nu uitaţi că astăzi, la orele 17, vă aştept să luam ceaiul ?mpreună la biroul meu.
A dumneavoastră, Alice.?
Profesorul aruncă scrisoarea pe o măsuţă şi apoi sur?se vesel: după opt ani de zile simţea că, ?n sf?rşit, va afla adevărul sau cel puţin o parte din el. Era aşa de fericit, ziua aceasta se anunţa chiar mai bună dec?t crezuse el. Oare ce avea să afle despre ceilalţi? Oare c?te naţii de creaturi, oameni sau cum le-o mai spune, se aflau ?n lumea de dincolo? Alice nu mai vorbise niciodat


Nr. hituri: 1.089
Adaugat la data: 09:35:03, 03 Mar 2005
Comentarii material
  • panait tania: mi se pare excelenta ideea, am vazut pe un alt site, ca este si publicata, dar acolo nu aveai atat de multe capitole. mi-a placut de la inceput, nu pot decat sa sper, ca o sa ai succes, si ca o voi gasi in librarii., 17:25:00, 04 Mar 2005