Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.873
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.670
ON: 0 membri / 3 musafiri
Total hituri: 538.994
Total vizitatori unici: 211.428

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
Mesagerul (fragment), Veronica Niculescu - Proza / Literatura

„?n consecinţă, chiar dacă nemurirea poate fi modelată, manipulată, pregătită cu anticipaţie, ea nu va fi ?nfăptuită aşa cum a fost planificată.” – Milan Kundera – „Nemurirea”


Mesagerul



M?inile ?i seamănă cu paginile unei cărţi de anticariat, ?ngălbenite de vreme, uscăţive, fragile, aproape translucide. ?n timp ce st?nga ţine str?ns marginea genţii maro de vinilin, dreapta ?ncearcă febrilă să scoată ceva de pe fund. „V-am adus savarine!”, le zise, cu ochii sclipind, semilune. Iar braţul descrise un arc surprinzător ?n aer, ca al unui magician care scoate un iepure din joben ?n faţa copiilor surescitaţi. Fetele z?mbiră obligate, ridic?ndu-se de la birou, ?i spuseră că nu trebuia, şi am?ndouă ştiau deja ce o să facă cu prăjiturile care sigur zăcuseră cel puţin o jumătate de oră ?n servieta veche, cu fermoar ruginit. Le era ruşine de sila lor, şi, ?n aceeaşi măsură, şi milă de pensionarul care ?şi rupea de la gură ca să le aducă ceva bun „domnişoarelor de la ziar”. Dintr-o privire ?şi ghiceau g?ndurile, pentru că nu era prima dată c?nd se ?nt?mpla aşa.
Cam o dată la două săptăm?ni, uneori şi mai des, domnul Craioveanu venea la redacţia ziarului şi, tremur?nd de emoţie, dar mai ales din cauza scărilor care ?i scoteau sufletul, ?i ?nm?na Monei o foaie sau două, pe care la fel de bine ar fi putut să le trimită şi prin poştă. Dar ?i plăcea să ?şi susţină cauza şi prin viu grai. Le povestea fetelor despre ce scrisese, aşezat pe un scaun gri, capitonat. Agitaţia ?l făcea să salte din c?nd ?n c?nd, aşa ?nc?t trupul uscăţiv părea că se luptă cu un magnet lipit de fundul taburetului, care ?l trăgea mereu ?n poziţia iniţială, pentru ca bătr?nelul să salte din nou, la următoarea idee. Iar apoi se liniştea şi r?dea şi ?şi presăra finalul discursului cu glume fine, croite pe măsura situaţiei. Scrise la maşină, paginile erau destinate rubricii „Vocea cititorului”, iar omul era fericit să ?şi vadă publicate frăm?ntările, ba chiar să mai ia din c?nd ?n c?nd şi premiul pentru cea mai bună epistolă a lunii – două sute de mii de lei, bănuţi buni pentru un ?nvăţător pensionar. Scria despre tot ceea ce afecta viaţa lui şi a vecinilor săi, aproape că nu rămăsese regie locală să nu fie criticată. Firmele care furnizau căldura şi gazele la bloc, cea care asigura convorbirile telefonice, cele care ridicau gunoiul, ori aceia dintre locatari care nu ?nţelegeau regulile traiului civilizat la bloc, toţi fuseseră apostrofaţi c?nd ceva nu era ?n regulă, iar bătr?nelul ?şi căpătase renumele de comentator neobosit al cartierului, scriitorul-justiţiar. „Scrieţi la ziar, domnule Craioveanu, că nu ne lasă ăştia nici să murim ?n linişte!”, ?l ?ndemnau vecinii, ori de c?te ori aveau vreo problemă. Iar el c?ntărea bine argumentele, ba chiar se documenta ca un redactor, ?ntreb?nd ?n st?nga şi-n dreapta şi not?nd conştiincios ?n carneţel, şi se apuca de scris. C?nd era gata, ?şi punea pe-ndelete hainele de oraş, cobora uşurel pe Calea Dumbrăvii, p?nă ?n centru, şi preda epistola cu finele sale observaţii. Intrarea ?n redacţie o compara mereu cu finalul unui maraton, ?nceput ?n ziua ?n care decisese despre ce trebuia scris. Cursa se ?ncheia pe scaunul comod din biroul cu vedere spre curtea interioară, unde bătr?nul, recăpăt?ndu-şi suflarea, simţea că ?ntinereşte, sorbind din cupa puterii. Căci a-ţi fi publicate opiniile „la ziar”, asta ?nsemna putere pură pentru el.
Iar fetele prinseseră drag de personajul politicos, cu ageri ochi de veveriţă, z?mbet subţire şi siluetă zveltă, decupat dintr-o epocă apusă. Intrarea bătr?nului ?ntr-un loc at?t de ancorat ?n v?ltoarea prezentului, cum este redacţia unui cotidian, devenea, pentru ziaristele din mica ?ncăpere de la etaj, o călătorie ?ntr-un trecut altfel greu accesibil. Aşa se ?nt?lneau cele trei personaje, călătorind ?n sensuri diferite, ?n biroul devenit cruciuliţă suprapusă perfect pe hărţile trecutului şi prezentului.
Agitată permanent şi cu ochii-n patru pentru orice informaţie publicabilă, Mona era de obicei ?nc?ntată să ?l revadă pe cititorul datorită căruia una din rubricile de care răspundea era uşor de umplut. ?şi freca m?inile de bucurie că a mai rezolvat un sfert din pagina socială. Iar Doina, deşi lucra pentru altă secţie a cotidianului, la fapt divers, era fascinată de apariţia fostului ?nvăţător şi, oric?t ar fi fost de ocupată, se oprea din goana lucrului, ca să schimbe măcar c?teva vorbe cu el. Căci bătr?nul nu avea mai nimic din ceea ce ei i se părea respingător la alţi v?rstnici, ba chiar invada biroul cu o prospeţime şi o vioiciune molipsitoare. C?teva minute ?i erau suficiente ca să se rupă de agitaţia din redacţie, pentru ca apoi să se arunce iar ?n v?rtejul documentării şi redactării, cu şi mai multă sete.
Domnul Craioveanu avea să ?mplinească ?n cur?nd 90 de ani şi se bucura de orice ocazie ca să ?şi repete, public, v?rsta. Cu zece, douăzeci de ani ?n urmă, nu ?i făcea nici o plăcere să o declare, dar, trec?nd de 80, descoperise că mărturisirea ?i poate atrage simpatia, iar confidenţii, cumva, nu ?l mai priveau ca pe un bătr?nel, ci ca pe un om care reuşeşte să ?nvingă greutăţile unui trup care ar fi trebuit, pesemne, să fie sleit de putere. Nu ?şi arăta v?rsta, dovedind o vigoare ieşită din comun, dată ?n mare parte, credea el, de ascuţimea spiritului, care ?l ţinea mereu ?n formă. Depăşise un prag, dincolo de care se acorda, iată, un bonus neaşteptat. Alt joben, alt iepure.

*

De astă dată, ?nşirase pe două pagini necazurile pe care i le provoca - lui şi pensionarilor din cartier - o oarecare poştăriţă, care nu numai că tot ?nt?rzia cu banii, dar c?nd binevoia să vină ?şi oprea cu de la sine putere un bacşiş substanţial. Mona ?l rugă să mai zăbovească puţin, p?nă ce ea avea să citească tot şi să ?i spună dacă scrisoarea poate sau nu să fie publicată - era vorba despre o sesizare care ar fi putut aduce ziarului un neplăcut proces cu poştăriţa acuzată. Citea aplecată pe foaie, urmărind cu pixul r?ndurile dese.
Acesta este momentul ?n care bătr?nul, cu vioiciunea sa neobişnuită, observă pe ecranul monitorului Doinei pagina de Internet care avea să ?i schimbe finalul vieţii. La cei 89 de ani ai săi, cetăţeanul Craioveanu, din Sibiu, ?n Rom?nia anului 2003, nu avea cum să ştie ce este acela Internet, ce este un site sau o căsuţă de e-mail. Dar nimic, nici măcar faptul că ochii ?i lăcrimau de bătr?neţe şi frig, nu l-a putut ?mpiedica să citească titlul mare, albastru, al paginii, indiferent de ce fel de pagină ar fi fost aceea. Iar cu bruma de engleză pe care o mai ştia, fostul ?nvăţător citi şi ?nţelese: „Telegrame dincolo de viaţă”. Pe ultima literă ?şi apăsa funduleţul durduliu un ?ngeraş care te invita z?mbitor să intri ?n joc. Cu vocea subţiată, aşa cum i se ?nt?mpla c?nd ?l cuprindea mirarea, o ?ntrebă pe Doina – “dar fără supărare că am tras cu ochiul!” - dacă ar putea să ?i spună despre ce este vorba. Cu toată simpatia pentru curiozitatea subită a bătr?nului, fata era totuşi ocupată, de-abia ?şi rupea din timp ca să viziteze site-ul cu pricina, pe care ?l descoperise de cur?nd şi despre care intenţiona să scrie – repede, cum altfel? - un articol. Şi nici nu prea o ?nc?nta ideea de a dezvălui noutatea cuiva care, oricum, nu avea să ?nţeleagă mare lucru. Iar omul mai era şi teribil de bătr?n, iar asta imprima situaţiei un aer cam lugubru. Fiindcă ceea ce pentru ea era un fapt divers demn de o ştire de senzaţie, pentru nonagenarul curios ar fi putut suna de-a dreptul macabru. ?i spuse, totuşi, ?ncerc?nd să nu ?şi ia privirea de pe ecran – poziţie care ?i conferea statutul de persoană-de-acum-oficial-ocupată – că este vorba despre o firmă care transmite mesaje celor morţi. Telegrame către lumea de dincolo. Bătr?nul se dovedi tot mai interesat şi, cum nimic nu ?l grăbea, căci Mona ?ncă ?i mai citea scrisoarea, ceru mai multe informaţii. ?ncolţită de ?ntrebări, dar şi de scaunul tras mai aproape, Doina ?i făcu rapid un rezumat al primei pagini.
- Este vorba de o firmă din America, recent ?nfiinţată. Mulţi oameni poate ar vrea să le transmită ceva celor dragi, pe care i-au pierdut. Să ?i spună, spre exemplu, bunicului răposat, că i s-a născut un strănepot, care ?i poartă numele. Sau să ?ncerce să aducă liniştea victimei unei crime, transmiţ?ndu-i că făptaşul a fost prins şi pedepsit. Ei bine, scrii telegrama, iar firma se ocupă să o trimită, prin nişte mesageri. Mesager poate fi orice bolnav ?n stare terminală, care aduce un certificat medical din care reiese că nu mai are de trăit dec?t cel mult un an.
Curiozitatea bătr?nului care ?şi sprijinise cotul de marginea biroului, dar şi ?ntrebările Monei, devenită dintr-o dată interesată, o făcură să continue, chiar şi atunci c?nd simţea că ar fi mai bine să tacă.
- Mesagerul ?nvaţă mesajul şi ?şi ia angajamentul ca, atunci c?nd va trece ?n lumea de dincolo, să găsească destinatarul şi să ?i transmită ?ntocmai telegrama.
Mona lăsase foaia lui Craioveanu pe genunchi şi asculta fascinată.
- Şi c?t costă?
- Zece dolari cuv?ntul, iar banii - toţi, pentru că firma nu ia nimic - se dau c?nd mesagerul moare şi, deci, telegrama e deja pe drum. ?ntreaga sumă merge la o rudă sau unde vrea mesagerul, ca donaţie. Practic, cel care prestează serviciul o face ca voluntar, de vreme ce el nu mai are cum să ia banii, explica Doina absorbită, acces?nd link după link şi traduc?nd cum ?i venea la gură.
Intervenţiile Monei st?rniseră ?n ea entuziasmul jurnalistic şi se pomeni explic?nd frenetic colegei de birou termenii afacerii, uit?ndu-se peste umerii uscaţi ai bătr?nului, care mai că se lipise cu nasul de monitor. Ceea ce ?ncepuse ca o obligaţie se transformase, pe nesimţite, ?ntr-o documentare care, chiar şi publică, ?nsemna totuşi economie de timp pentru ziarista grăbită.
- Auzi, dacă mesagerul nu moare ?ntr-un an, i se retrage telegrama şi i se dă altuia, cu şanse să moară mai cur?nd! Mişto, nu? Şi cică pe mesager ?l ascultă periodic, să vadă dacă şi-a ?nvăţat telegrama. Ha, ha, ha! Bine, firma le zice clienţilor că nu plătesc pentru trimiterea telegramei ?n lumea de dincolo, ci pentru ?ncercarea de a o trimite. Bună găselniţă! Şi uite, dau aici o listă cu motive pentru care mesagerul ar putea să eşueze ?n ?ncercarea sa. Pentru că există o mulţime de obstacole, unele pe care le bănuim, altele despre care nici nu avem idee. Lumea de dincolo este o necunoscută ?n care, recunosc şi ei, nu avem cum să ştim dacă şi ?n ce fel poate fi transmis un mesaj.
Brusc ?şi dădu seama că vorbeşte despre moarte cu prea multă vervă ?n faţa unui om at?t de ?n v?rstă, chiar dacă el fusese cel care ceruse detalii. Vorbea de funie ?n casa sp?nzuratului, sărind şotronul. ?nţelese că oferta ei depăşise cu mult cererea, aşa că oftă de complezenţă şi, cu un click, minimiză fereastra de pe monitor, cer?ndu-şi scuze - are de lucru.
?nainte de a ?şi lua rămas bun de la drăguţele ziariste, duc?nd m?na la o pălărie imaginară, aşa cum făcea de obicei, domnul Craioveanu ?ndrăzni să o roage pe Doina să ?i dea şi lui adresa firmei din America. Deja prinsă ?ntr-o redactare pripită, fata ?i m?zgăli pe un post-it galben numele paginii, preciz?ndu-i ?n fugă că - atenţie, domnu’ Craioveanu! - este o adresă de Internet, nu una „normală”, aşa cum este el obişnuit. Ştia că nu are să ?i folosească la nimic bătr?nului, dar acum nu dorea dec?t să fie lăsată să scrie. Craioveanu auzise că ?n America adresele s?nt altfel ca la noi, acolo străzile au numere şi cine ştie, poate casele au nume; astfel că, mulţumit de bileţel, ?l ?ndoi ?n două şi ?l puse cu grijă ?n buzunar. Le salută ca ?ntotdeauna şi ?nchise uşa ?n urma sa.

*

Pe drumul spre casă, pipăi cu buricele degetelor, ?ndelung, bileţelul din buzunarul pardesiului. C?ntă pe clapele lui aria unei viitoare decizii. Nu mai urcă pe Calea Dumbrăvii, cum obişnuia. Făcu un mic ocol prin Parcul Sub Arini, ba chiar zăbovi pe o bancă cu sc?ndurile ?ncă ?mbibate de ploaia ultimelor zile.
Pentru prima oară de c?nd făcea aceste drumuri la redacţie, nu se g?ndea la următoarea scrisoare pentru ziar. Administratorul neruşinat de la bloc, poştăriţa hoaţă, instalatorii ghiolbani, toţi rămăseseră undeva ?n urmă, gloată dezorientată, vocifer?nd indescifrabil, agit?nd ?n m?ini facturiere, pompe şi ciocane slinoase, ?n timp ce el c?ntărea ameţit, sub coroana unui castan porcesc, ?ntru luarea unei hotăr?ri cruciale.
Şi ?n timp ce ?ndosaria ?n memorie informaţiile din redacţie, aşez?ndu-le ordonat şi fără grabă ?n sertarele minţii sale cuminţi, urmări cu privirea distrată doi căţei ?nsetaţi de joacă, aduc?nd stăp?nului c?te un băţ aruncat ?n depărtare, cu blana scuturată de salturile vesele şi spinarea arcuită de spasme ale plăcerii. Ceva din unduirea buclelor roşcate ale setterilor irlandezi, nobile flăcări arz?nd trecător, ?l determină să spună da g?ndului cu care cocheta deja de mai bine de un ceas. A muncit toată viaţa şi nici la pensie nu a putut trăi fără scopuri precise, şi nu dintre cele uşor de atins. Va da un sens morţii sale, se va ?nhăma la o muncă ce va precede, ?n timp, existenţei sale ca fiinţă, lucrare ce va fi dusă la ?ndeplinire dincolo de viaţă şi chiar dincolo de moarte. Lucrarea sa cu adevărat spirituală, g?ndi, lucrarea ?n nefiinţă. Şi totuşi, o lucrare practică, at?t de concretă. Minunat! Sări ?n picioare şi porni ţintă spre casă, ignor?nd junghiul care ?l tot s?c?ia ca un plod răsfăţat.

*

(fragment / lucrarea integrala a fost publicata in revista de cultura "Transilvania" si a luat premiul II la concursul de proza "Alexandru Odobescu" - ed. 2003)

Povestirea face parte din volumul "Adeb", Editura LIMES, Cluj, 2004.

http://site.neogen.ro/veronicadd


Nr. hituri: 1.081
Adaugat la data: 02:22:03, 05 Jan 2004
Comentarii material Nu exista nici un comentariu pentru acest material.